Din afara corpului




Din afara corpului 

Corina Mihaela Roman

Confesiuni 

   M-am decis să îmi asum riscul unor relatări uimitoare pentru mintea umană obișnuită, din iubirea pentru mine însămi (spre care tind) și libertatea ce mi-a înființat existența, în speranța că odată ajunsă la ultima pagină de scris totul va fi mai clar în primul rând pentru mine, iar încrederea și respectul îmi vor fi luminat deja Calea. Cum port în suflet ambiția unui final reușit, cine știe când și care va fi pagina destinată încheierii?!

   Dedic aceste pagini fricii mele de moarte, ca ultim omagiu și cu recunoștință că mi-a aparținut, că mi-a permis să îi străbat fiecare încăpere, acum când zăresc deja ușa pe care intrasem.
   Cred că cele mai mari emoții le-am avut și le am încă, în minutele dinaintea somnului. Cele mai mari dezamăgiri au fost și rămân cele născute din privirile acuzatoare ale celorlalți. Cea mai mare suferință mi-a adus-o negarea în fața tuturor inclusiv în fața mea, a ceea ce sunt și trăiesc. Nu mă voi ascunde în spatele unor metafore, și nu mă voi folosi de scris pentru a-mi și a-ți spori imaginația. Această carte nu este un exercițiu de imaginație! Fiecare trăire, experiență, emoție, este autentică.
Te provoc la curaj!
Fiecare om este dator cu cel puțin o moarte...




- Cap 1- 

Prima dată

 ...s-a întâmplat pe fondul unei epuizări fizice foarte mari, astfel că toată atenția corpului, a gândurilor și a oricăror trăiri interioare, era îndreptată către finalizarea cât mai rapidă a renovării unui apartament.
   Într-o astfel de stare fizică, și cu un bagaj de două palme peste obraji, cu rol de control vis-a-vis de capacitatea mea de a menține ritmul respirației, venite din partea soțului îngrijorat, în cele din urmă am adormit.
   Spre dimineață, mă ridic puțin din poziția în care mă aflu privind în urmă, iar ceea ce privesc este chiar trupul meu. Îmi pot descrie trupul din perspectiva a ceea ce sunt privindu-l, și anume eu, cât se poate de reală, de conștientă asupra a ceea ce sunt și văd și mi se întâmplă. Trupul meu este întins pe burtă, fața mea este așezată pe pernă, pe o parte, și nu mă fascinează, nu mă atrage și nu mi se pare grozav acest trup al meu. Îmi privesc apoi soțul dormind liniștit, cu spatele la mine.
   Cum arăt eu- cea desprinsă de trup, îți pot descrie din perspectiva unei alte eu, cea de a treia eu, pe care o privesc și mă privește și care sunt în același timp, și nicio clipă acest trup.
   Cea de a treia eu, sunt o masă de energie, fără formă anume, fără gânduri, emoții, sentimente, și doar cu o singură calitate- aceea de observator...care mă observă desprinsă de trup, până la jumătate, ținându-mă de acesta cumva prin ombilic, transparentă, ușoară și de o dimensiune mult mai mică decât cea a corpului.
   Ca și cum cineva mă întreabă dacă vreau să mă întorc în trup, eu cea de a doua, răspund: "Da, vreau să mă întorc pentru că soțul meu are nevoie de mine". În clipa imediat următoare, mă ridic brusc în șezut și nu știu de ce îmi propun să mă sperii, să-mi fac cruci peste cruci și să rostesc "Doamne ferește" de câteva ori.

   Nu am fost niciodată o persoană normală. Să mă fi născut oare cu această boală a nebuniei?...Pentru că dintotdeauna, o altă lume după care tânjeam mai mult, se desfășura în mine și încerca să iasă la suprafață, să o cunosc mai bine, să mă cunosc mai bine. Visele premonitorii de mic copil, au evoluat mai târziu în mesaje privind următoarele decese în familie, data aproximativă a acestora adeverindu-se întotdeauna. Cine să sufere mai mult de nebunie? Eu care povesteam dinainte, care anunțam? Sau cei foarte apropiați și care, deși sceptici (“Sunt doar vise…”), se luptau să le nege realitatea chiar în fața împlinirii lor? Comunicările prin vise cu rudele decedate ale apropiaților, pe care eu niciodată nu le cunoscusem, au rămas așa....agățate pe câteva uimiri.
   Darul poeziei l-am avut din adolescență și s-a întrerupt brusc, dar dorul și altceva...au existat dintotdeauna în interiorul meu reținut. Visele în care vizitam lumi de dincolo, sau cele în care mă vedeam prăbușindu-mă în corp, erau la vremea aceea extraordinare și cam atât, și totuși o trăsătură a mea constantă.
   Iată bagajul cu care am venit în fața acestei experiențe petrecute în anul 2009, când împlinisem deja 27 de ani.
   Un an mai târziu, în timpul unei plimbări prin Grădina Zoologică, am simțit și am văzut brusc cum o lumină caldă sub forma unui înger, coboară din cer și îmi umple sufletul. Atât de intensă și de curată a fost simțirea, încât mi-am desfăcut brațele să o primesc, să îl primesc, brațe care imediat și-au reluat mișcarea normală, la strigătul soțului: - Ce faci? Se uită lumea la tine...



   Când nimeni nu te ia în serios (cel puțin, la început), începi și tu să te ignori. Totuși, după acest moment, mai exact la câteva zile, din senin m-am așezat în fața calculatorului și am început să scriu versuri după versuri, fără să mă opresc timp de șase ore (după o pauză de unsprezece ani). Și tot de atunci scrisul versurilor și mai apoi a prozelor scurte, au devenit felul meu de a fi, de a mă defini, de a exterioriza: iubire de dincolo de orice imaginație, îndrumări prin vise și atenționări, ghizi spirituali, piramide și balanțe cu talere unite și pietre de ametist.
   Tot de atunci am început să practic meditația, la fel de simplist ca și în ziua de astăzi, să citesc din ce în ce mai multe cărți de spiritualitate, despre experiențe în preajma morții, despre karmă, suflete gemene, chakre, etc.

   Trăiam două vieți pe care nu reușeam să le contopesc și nu știam să trăiesc bine pe niciuna din ele.
Teama de întuneric s-a intensificat atât în visele mele din timpul nopții în care bâjbâiam și încercam să ajung undeva și să înțeleg orice, cât și în viața fizică, chiar dacă un înger, mi-a spus într-un vis:
Dacă există încredere în Dumnezeu, nu mai ai nevoie de niciun felinar și nicio lumânare pe drumul tău, pentru că Încrederea, este însăși lumina.


 - Cap. 2- 

A doua oară? 

   Înaintea acestei noi întâmplări (care a avut loc în anul 2013), îmi conștientizasem deja frica de moarte și imensul atașament față de acest trup în care mă aflu. Mai mult, conștientizasem că toate strigătele, afirmațiile, scrierile, pledoariile mele despre iubire, despre întoarcerea Acasă la Dumnezeu, despre libertatea spiritului și dorul de lumi mai înalte, erau false într-o oarecare măsură. False, da! Dar necesare și ele evoluției, cel puțin în cazul meu. Asta pentru că, în fața experienței...bucuria din teoriile, visele și scrierile mele, se metamorfozase în uimire și teamă.
   Am realizat pentru prima dată acest lucru înaintea unei operații laparoscopice, când am jelit decedații tuturor medicilor și pacienților din spitalul respectiv, de teamă și disperare că nu mă voi mai trezi după această intervenție chirurgicală. Am înțeles că mă identificam foarte mult cu acest corp și că vedeam cumva înălțarea mea la Dumnezeu în genul Iisus din Nazaret- partea a doua.

   Dorm. Mă trezesc în mijlocul nopții. Sunt trează dar nu mă pot mișca și văd fără să am ochii deschiși. Deasupra mea, sunt tot eu, într-o formă de abur a acestui trup. Sunt eu, și aștept. Eu cea trezită din corpul pe care nu-l pot mișca, sunt speriată, dar știu că așa trebuie să se întâmple și aștept să treacă.
   Simt cum trupul îmi este invadat de o energie, de un spirit, de ceva ...ce vine fără voința mea, și simt că va încerca de trei ori, să mă locuiască, și va pleca. Simt intrarea acestei energii prin piept, de două ori, însă fără reușita de a rămâne.
   Poate că percep această experiență ca fiind violentă într-o oarecare măsură, din cauza fricii mele față de moarte, față de viață, față de tot ce mi se întâmplă, și iubesc în aceeași măsură.

   E greu să-ți descriu ce-am simțit: ca și cum o imensă lingură de aer pe care nu eu o respiram, a încercat să intre în plămânii mei și a eșuat. Sau nu?
La fel: câteva cruci și Doamne ferește. Să fi fost... a doua oară?




- Cap.3 - 

A treia oară, s-a aprins

   Trecuse încă un an, cu poezii și meditații, simțul iubirii la cote înalte, cu familie, prieteni, lacrimi, lecții, răni, soț, casă, pisică, îndatoriri, serviciu și concedii de odihnă.
   Îmi propusesem un program de meditație în seara aceea, și deși mă simțeam foarte obosită fizic, m-am așezat în meditație în cele din urmă, în poziția lotus. Nu aveam foarte multe gânduri din cauza sau datorită oboselii ce o simțeam. Am rămas în tăcere, cu ochii închiși și am început să experimentez câteva furnicături la nivelul capului unde simțeam în același timp prezența unei coroane. (Se poate întâmpla acest lucru în timpul unei meditații, atunci când se deschide chakra a 7-a, de culoare violet, numită și chakra coroană). Îmi amintesc că am rostit în gând : “Ies din corp acum. Doamne, vreau să ies în afara acestui corp!”
   Cine s-ar fi gândit că Dumnezeu ascultă, și mai ales că îndeplinește instant fiecare dorință?!  Eu nu…
   Mă întorc în pat în clipa în care soțul meu se ridică făcându-și drum în bucătărie. Mă așez pe o parte și deodată încep să simt pornind de la picioare și urcând în întreg corpul, o vibrație atât de puternică încât o pot auzi. Zâmbesc.
- E de la meditație, îmi spun.
Totuși atât de puternică este această vibrație și crește atât de mult în intensitate sporind în aceeași măsură sunetul pe care îl aud, încât simt pocnindu-mi urechile ca atunci când ești la mare înălțime, în avion. Atât de puternic încât mă gândesc că trupul meu nu va face față. 
...Și sunt deja în șezut la marginea patului (neamintindu-mi momentul în care m-am ridicat). Întind mâna să aprind o veioză, apăs pe întrerupător de trei ori. Nu se aprinde.
- Probabil nu este în priză. gândesc, și îmi propun să merg după soțul meu în bucătărie, când deja mă văd fiind în pragul ușii de la dormitor și mă prăbușesc ca și cum nu mai am niciun strop de energie. Ridic privirea și văd un suflet, o persoană de statură medie, zâmbind și care…brusc mă apucă de un picior și mă aruncă înspre corp.
 - Așa ceva nu este posibil, e un vis- am gândit imediat cum poate și tu gândești acum, citind. Deschid ochii. Sunt în pat, pe o parte. Mă ridic în șezut și întind mâna spre veioză să o aprind. Nu se aprinde.
- Probabil nu este în priză. ..din nou, gândul acesta. Mă ridic și ajung în bucătărie, unde soțul meu cu țigara abia aprinsă înțelege că ceva s-a întâmplat imediat ce mă vede. Îl întreb cât timp a trecut de când a ajuns în bucătărie și eu l-am urmat și îmi răspunde că doar câteva secunde. Aprind o țigară și îi povestesc, insistind pe momentul cu veioza, și ajungem în dormitor să îi exemplific. Întind mâna, apăs pentru a treia oară: s-a aprins!




-Cap.4- 

Țuțu mi-a venit în ajutor 

   Ne agățăm cu atâta ușurință de lucruri nesemnificative, doar ca să uităm de Dumnezeu, din teama de a nu ni se întâmpla, iubindu-L la nivel declarativ, dar și atunci cu rușine și reținere, pentru a nu fi judecați. Bârfa, intriga, dușmănia, gelozia...toate acestea te fac om. A vorbi despre și a-L experimenta pe Dumnezeu- asta te face nebun și mai bine taci.
   Dar nu în cazul meu. Ți-am spus...Îmi iubesc nebunia, îmi e dor și-mi aduc aminte cu entuziasm.
   Era deja sfârșitul anului 2014.

   Seara, în pat, trează fiind încă, simt brusc aceleași vibrații și știu. Țuțu, motănelul meu cu ochi albaștri, doarme pe aceeași pernă cu mine.
- Nu, nu....nu vreau, nu mi se întâmplă...
Și iar sunt în șezut la marginea patului. Sunt foarte convinsă că sunt eu, deși nu am idee când m-am ridicat și din ce motiv. Observ totuși în biblioteca din fața mea, motănelul dormind și îmi dau seama că ceva nu este în regulă. Cum este posibil ca într-o fracțiune de secundă, motănelul meu să se fi mutat de pe pernă, în bibliotecă?
   Mă las pe spate ca fiind ceva natural, deschid ochii. Sunt pe pernă în aceeași poziție, cu Țuțu lipit de mine. Doamne Dumnezeule...Doamne ajută! Urmate de rugăciunea Tatăl nostru...
   Aflu mai târziu de la o persoană specializată în domeniu, că am capacitatea de a vedea reflexia energetică a mea și a altor ființe, și astfel se explică imaginea motănelului meu în bibliotecă, în momentul detașării mele de corp.



-Cap.5- 

Bătălia dintre mine și...min(t)e 

   Experiența aceasta a urmat aproape imediat. Nu mi-a dat răgaz să mai uit, să-mi mai revin...să mai fiu un om normal măcar pentru o perioadă.
Înainte de culcare, seara, vizionăm amândoi un film la televizor. Simt vibrațiile și decid:
- Sub nicio formă! Nu! Nu vreau! Nu, nu și nu!
Corpul mi se zbate atât de puternic doar o singură dată, ca și cum cineva l-ar fi ridicat puțin și apoi l-ar fi izbit de pat, dar îmi dau seama că nu există ceva sau cineva care dorește să mă scoată din corp în afara voinței mele, ci lupta se duce între mine și mine. Sau...între mine și mintea mea.
   Soțul meu este lângă mine, este martorul zbaterii mele inedite, și caută explicații aproape lumești, în gândurile sale.
   Nu. Nici schizofrenie, nici epilepsie în fișa mea medicală. În plus, soțul meu mă cunoaște în cel mai mic detaliu. Este un om fără preocupări în această direcție, rațional, practic, obiectiv. Este însă și martorul experiențelor mele, deja de atâta vreme, și știe că nu există nimic medical, material, carnal, care să poată explica, sau care să-și poată asuma, sau care să poată diagnostica ceva care se află dincolo de înțelegerea minții umane obișnuite, și care se petrece la un nivel vizibil și de necontestat.

   După această experiență am început să caut mai mult, să citesc mai mult, să caut sfaturi, răspunsuri, să povestesc despre trăirile mele prietenilor despre care știam că rezonează, să-mi relatez experiențele pe site-uri pe care multe alte persoane povesteau experiențe similare. Boala aceasta nu mă va lăsa. Îmi era deja foarte clar, aveam ceva de făcut, însă ce?
   Simțeam totuși că nimic nu era împotriva voinței mele, sau împotriva voinței lui Dumnezeu și toate acestea erau un dar, pe care nu știam încă să îl primesc….sau pe care învățam să îl primesc.
   Oricât de mare ar fi fost frica aceasta, totuși nu mă opream din drum. O căram în spate, era grea, dar mergeam mai departe orice ar fi.
   Dumnezeu îmi pregătea în acest timp daruri mult mai mari.
Îi ceream semne și îndrumări prin vise, îi ceream mai multă claritate. (În vis, nu care-cumva altfel, căci muream de frică).
   Și visez: sunt în prezența a trei spirite, iar unul din ele îmi arată un pergament pe care, în trei locuri, strălucește un singur cuvânt, același: Curăță-te!



-Cap.6- 

Ajutor! 

   Și de data aceasta am știut că ceva mă așteaptă simțind vibrațiile în corp, dar am sperat să nu se întâmple. De aceea am și închis ochii convinsă că un somn odihnitor va câștiga fără luptă.

   Ieșită din corp, rămân în poziția acestuia, privindu-mi soțul care la marginea patului fiind, caută ceva pe laptop, sau lucrează ceva pentru serviciu.
   De data aceasta teama mea (despre care îți pot spune că în afara corpului o percep diferit, o percep a fi gând, idee) atinge cote maxime. Încep să- i vorbesc, fără ca el să mă audă:
- Ajutor! Ajută-mă te rog! Nu mai știu să mă întorc! Am să mor! Te implor ajută-mă!
   Niciun răspuns și mă resemnez. Încă nu înțeleg de ce nu mă aude nimeni și nu mă pot împăca cu această idee. Îmi privesc soțul, și îmi dau seama din acest plan, că suntem două realități cu diferențe de vibrație. Pentru că eu sunt atât de reală, și corpul meu nu e decât o cochilie.
   Mă resemnez. Asta e.. Dar resemnarea mă aduce în corp, și clar nu în toate mințile.

   Nu știam să mai trăiesc. Îmi doream să nu îmi fie frică, îmi doream să știu dinainte rolul a toate acestea, destinația lor și mai ales...de ce mie? De ce mi se întâmplă mie?
   Îmi propun mult curaj și mă păcălesc singură că am câștigat bătălia cu frica, și îmi e clar că sunt singură în toate acestea. Adică nimeni în afara mea nu mă poate ajuta. Sunt eu, față în față cu Dumnezeu și da...trebuie să mă curăț pentru a vedea limpede adevărul pe care dintotdeauna l-am cerut.
   Tare lungă îmi pare viața până la momentul în care îmi voi da seama cât de scurtă a fost ! Și când mă gândesc, câtă iubire e dincolo de frica de moarte!



-Cap.7- 

Zborul 

   Frica este nejustificată. Știu. Am urmărit, am căutat și am aflat despre zeci de mii de persoane care au experiențe de decorporalizare și care se bucură libere și se simt binecuvântate. Care experimentează în fiecare noapte, sau în fiecare zi, care și-au făcut un program din acest lucru și pe lângă care, eu sunt o frunzuliță ce se pierde într-un ocean.
   Mă așez în pat și la cea mai mică vibrație, mă adresez divinității, în mintea mea:
- Nu, Doamne, nu...Nu îmi e frică, dar sunt obosită. Merg la serviciu mâine, mă trezesc devreme. crezând că pot duce de nas Creatorul a Tot Ceea Ce Este.
   S-au făcut filme, documentare, s-au scris mii de cărți despre acest subiect și despre persoane mult mai deschise decât mine în acest sens. Am regăsit genul acesta de experiențe în studii, tratate, confesiuni, nu ca fiind un simptom al vreunei boli psihice, ci ca fiind un simptom al trezirii spirituale și al extinderii conștiinței ce o implică. Totuși, eu de ce nu pot accepta încă acest lucru și de ce nu mă pot bucura de asta în totalitate? Pentru că singură în afara corpului, mă vor găsi suflete întunecate care se vor năpusti asupra mea și mă vor ataca, mă vor sfâșia și mă vor....ce până la urmă? Omorî?! Am văzut foarte multe filme de groază, recunosc. Soțul meu e de vină.
   Dacă Îl iubesc pe Dumnezeu atât de mult, de ce îmi este frică?- vei întreba cum și eu m-am întrebat zi și noapte.
   Pe mine nu mă iubesc și pe mine nu mă văd a fi de-a dreapta Tatălui. Simt că toate ființele sunt copiii lui Dumnezeu, și pe toate Dumnezeu le iubește în aceeași măsură, pentru că nu există una care să greșească în vreun fel...mai puțin eu.
   Stima de sine e la pământ, dar de acolo, de la nivelul pământului, merg mai departe. Reușesc! Așa îmi spun mereu...
   Mi-aș dori să vină Dumnezeu în persoană (deși știu că este prezent în tot și toate). Să îmi spună: “Draga mea, te iubesc!” Sigur m-aș bucura, dar tot nu sunt convinsă de o vindecare completă.
   În afara corpului sau înăuntrul lui, în vise sau în stare conștientă, mă văd mereu a fi cuprinsă de o conștiinciozitate și seriozitate aparte.

   La începutul anului 2015 (prin luna februarie), am avut un vis (sau o decorporalizare în timpul somnului), care s-a dovedit a fi semnificativ nu peste mult timp. Mi-am dat seama că prin acest vis, eu mi-am oferit mie indicii, m-am ajutat să fac pașii următori.
   Mă aflu în vis pe un plan drept, nu foarte conștientă de ceea ce mi se întâmplă, și categoric nu foarte deschisă spre experiență. O forță imensă în fața mea (pe care o văd și o simt uimitor de bine), își trimite energia în mine, din ce în ce mai mult, cu mai multă tărie, încercând să mă desprindă de pe acel plan drept și să mă înalțe în zbor, luptându-se cu voința mea.
   Puterea energiei, mă face să renunț la luptă și să mă las în voia ei, resemnată. Atunci mă ridic și mă înalț în zbor pe cer, sus de tot. Zbor cu o viteză atât de mare, încât îl pot simți, face parte din mine. Privesc în urma mea, și observ prezența câtorva suflete.
- Cum se stăpânește acest zbor? întreb sufletul ce zboară imediat în urma mea.
- Ar trebui să ai o hartă.- îmi spune, dar nu sunt de acord.
   Imediat am gândul că în ceea ce mă privește, este suficient doar să mă gândesc asupra unui loc, pentru a ajunge acolo, pentru a fi acolo și prin urmare, gândul este instrumentul meu ajutător.



- Cap.8- 

Îngerul de lângă mine 

   Soțul meu se numește Gabriel. Este un suflet tare curajos, și așa cum i-am spus de multe ori, un înger. Asta pentru că după părerea mea, trebuie să ai mult curaj și mai ales multă iubire, să trăiești lângă o persoană ca mine. Gabi (cum îi spunem noi), nu a fugit de mine nicio clipă, însă eu am fugit de mine mereu. De multe ori mă gândesc că nu există ființă care să întrupeze atâta bunătate, înțelegere, înțelepciune și iubire, precum Gabi. Noi comunicam deja la nivel telepatic dinainte de a ne privi fizic în ochi. Iar eu am știut din prima clipă că el îmi este destinat pentru totdeauna. Am senzația uneori că nu este conștient de puterea luminii ce este, și totuși că mă așteaptă, că e născut pentru mine și are răbdare ca eu să fac toți pașii, pentru a merge apoi mai departe împreună, în alte și alte lumi. Gabi nu nutrește sentimente de gelozie, pentru că suntem doar noi doi în toate acestea, împreună mereu, și îmi cunoaște trăirile lăuntrice. Înțelege astfel că toate persoanele cu care interacționez sunt suflete-prietene și cu toții venim unul în sprijinul celuilalt. Gabi mă lasă să mă dezvolt iubindu-mă, mă ocrotește fără să-mi îngrădească sufletul și fără să-mi impună legi ale egoului și îmi ține loc de orice atunci când simte că-mi lipsește.
   Nu există scenarii între noi. Ne unește sinceritatea, deschiderea, libertatea și o iubire fără sfârșit. Noi împreună am venit aici, și împreună vom pleca Acasă! Te iubesc, tati!



- Cap.9- 

O experiență plăcută 

   Ca de obicei, suntem înainte de culcare și vizionăm un film. Este destul de devreme, suntem treji amândoi și concentrați asupra acțiunii filmului. Simt vibrațiile în picioare, le simt urcând și încep să mă foiesc pe toate părțile, apoi mă gândesc mai bine.
   Mă așez pe o parte, închid ochii și îmi spun în mintea mea:
- Da! Doamne, vreau la Tine!
Dar El nu a vrut se pare, pentru că în clipa imediat următoare simt că vibrez puternic, înalt, tot mai înalt, și ...nimic.
   Rămân așa, și știu că deși mă aflu în poziția corpului, nu mai sunt conectată cu el. Îmi propun să mișc un picior și constat în primul rând că acțiunea are loc odată cu gândul asupra acestei acțiuni. Un picior se ridică și îl văd, îl pot vedea pentru că mi-am propus să îl văd, nu pentru că aș fi întors capul, sau mi-aș fi rotit ochii...
   Văd ridicându-se ca o formă de abur al piciorului meu, care în afara formei (nici aceasta de aceeași dimensiune), nu poartă alte caracteristici ale piciorului meu fizic. Nu văd degete, nu văd unghii, nu văd vene... Las piciorul în jos și mă gândesc să ridic celălalt picior. La fel. Îmi place totuși ceea ce se întâmplă, și pentru câteva secunde ridic și las în jos, pe rând, fiecare picior, ca într-o joacă...
   Apoi gândesc că e suficientă experiența pentru moment, și că vreau în corp. S-a întâmplat instant. Sunt din nou în corpul meu neprețuit!

   În stările mele de tristețe mi-am manifestat dezamăgirea față de viață, plictisul vis-a-vis de aceleași activități, de monotonie și lipsa de entuziasm uneori.
   Nici nu-ți imaginezi ce stare de bucurie mă cuprinde uneori când mă trezesc dimineața, nu neapărat pentru că m-am trezit și e o nouă zi, ci pentru că exist în cărnița mea și am dormit pe parcursul nopții.
   Cu toate acestea, când experiențele dispar pentru două-trei săptămâni, ceva din mine se întreabă cu regret: - Oare am greșit cu ceva? Voi deveni un om obișnuit, preocupat de lucruri fără importanță, care hrănesc și împodobesc trupul acesta în care oricând, putem să nu mai fim?
   Mă întristez, îmi cer iertare și îmi promit mai mult curaj aproape fiind convinsă că la următoarea șansă ce-mi va fi dată, voi reuși.
   Îmi cer iertare și pentru latura mea umană, pe care nu reușesc întotdeauna să o stăpânesc, să o șlefuiesc, și constat că lucruri mi se întâmplă din nou în această viață socială, tocmai pentru că trebuie să fac mai bine.
De ce, Doamne, totuși....așa? Pentru că altfel, nu ai putea evolua!




-Cap.10- 

Ca între prieteni 

   Vreau să mă apropii de tine, pentru că vreau să mă înțelegi așa cum eu te înțeleg fie că rezonezi sau nu cu tot ceea ce eu îți dezvălui în aceste pagini.
   Nu sunt o ființă mai specială decât tine. Nu voi fi niciodată, și nimeni nu va atinge vreodată vibrația minunată a frumuseții tale. Pentru că tu ești o ființă de o frumusețe uimitoare și de neegalat. Cum doi fulgi de nea nu sunt la fel, așa toate ființele și toate formele de viață, excelează în frumusețe, lumină și culoare, toate făcând dovada aceleași Surse din care provin.
   Și sufletele care au străpuns perdeaua aceasta grea a fricii, și au zburat deja dincolo de orice constrângeri, scăldându-se în lumina caldă a Iubirii, îți vor spune același lucru.
   Ești o ființă frumoasă, plină de daruri, de talente. Poate te manifești prin blândețe, sau prin înțelepciune, prin puterea de ascultare, sau înțelegere, prin sensibilitate, prin dăruire, prin luptă, prin voință sau prin curaj. Poate îți place să construiești, să pictezi, să cânți, să te îngrijești, să scrii, să fii pur și simplu.
   Oricum te-ai manifesta, tu...chiar tu, ești scrisoarea de dragoste pe care Dumnezeu a lăsat-o omenirii.
   Iar dacă pui la îndoială capacitatea mea de discernământ, te înțeleg și te iert. Dar dacă măcar o dată ți-ai făcut semnul crucii, sau dacă măcar o dată ai rostit în gând Doamne ajută! sau Doamne ferește!...sau dacă ai dat de pomană pentru ca de dăruirea ta să beneficieze suflete ce acum nu mai sunt printre noi, dacă măcar o dată te-ai gândit că nu vei mai fi în acest trup cândva, și măcar o dată ai sperat că vei exista și după moartea acestuia....atunci și tu, ești ca mine.
   La ce folos rușinea? La ce folos negarea a ceea ce ești? La ce folos batjocura, discreditarea, separarea, competiția?



-Cap.11- 

Glasul Lui Dumnezeu 

   Toate experiențele mele de până acum, m-au îndrumat să îmi concentrez atenția pe lucrul asupra chakrelor. Există 7 chakre principale prin intermediul cărora circulă energia. Aceste chakre sunt dispuse de-a lungul coloanei vertebrale în punctele principale ale sistemului nervos central. Chakrele sunt reprezentate fie sub formă de roată, fie sub forma florii de lotus, fiecare având funcții specifice și o culoare corespondentă din spectrul cromatic (ROGVAIV). Chakrele realizează legătura dintre corpul fizic și cel subtil.
   Sunt în a șasea zi de lucru asupa primei chakre- Muladhara, de culoare roșie. Dimineață fac câteva exerciții de yoga specifice acestei chakre, în sufrageria mea și meditez puțin. La amiază repet meditația, aprinzând un bețișor parfumat și ținând în palme câteva pietre semi-prețioase, toate specifice acestei prime chakre, și mă decid să merg în dormitor să mă odihnesc lângă Gabi care doarme deja, nu înainte de a avea din senin, un gând:
- Doamne, vreau să Te cunosc, dar pe lumină!
Mă așez în pat, îmi întind picioarele, îmi așez capul pe pernă și nu apuc să închid ochii când pe nepregătite, simt o energie de o forță greu de descris în cuvinte, intrându-mi prin creștetul capului și pătrunzându-mi în tot corpul până în vârful degetelor de la picioare. Văd cumva această energie, și îi simt forța atât de puternic, încât aproape că sunt în stare de șoc. Nu mă împotrivesc și o las. Imediat, în interiorul meu aud un sunet format din patru timpi, dintre care primul mai lung, de o exactitate, claritate, care mă uimește. Sunetul (pentru că nu știu altfel să-l numesc) nu este ceva pe care îl percep din exterior, ci este ceva ce aud din interior și sunt cumva, deopotrivă. Nu mă împotrivesc și rămân așa, ascultându-l cum se repetă la intervale exacte iar și iar. Este ceva dumnezeiesc, stau liniștită, aștept, și îmi este puțin teamă.
   Se oprește și încerc să mă mișc și nu reușesc, corpul meu părându-mi a fi ca o bucată de lemn asupra căreia nu am putere de manevrare. De data aceasta panica mă cuprinde în proporție foarte redusă. Îl strig încet pe Gabi pe nume, strig și după mama mea deși este la 400 de km distanță, și nu am idee de ce strig după ea, îmi aud vocea foarte bine, vorbesc fără să mișc buzele și fără ca soțul meu să mă audă.
   Privesc în sus, iar deasupra mea se află o masă de energie fără formă, sus, la nivelul tavanului, și atunci nu-mi propun să mă conectez cu trupul, nu mă opun voinței Lui Dumnezeu, nu vreau să fug, dar încep să rostesc iar și iar:
- Doamne, te iubesc! Doamne, te iubesc! Doamne, te iubesc!....
Simt imediat după asta că sunt din nou conectată cu trupul meu, și încep să reproduc sunetul acela, fără prea mare succes. Nu am auzit niciodată ceva asemănător.
   Nici-un instrument nu l-ar putea emite. Nu mă sperii, nu intru în panică....nu încă.
 Îi povestesc lui Gabi tot, lui și câtorva prieteni deschiși către lucruri nepământești.

   Panica s-a declanșat abia în zilele următoare. Nu mă puteam gândi la altceva. Încercam să-mi ascund starea atât cât îmi stătea în putere. Simțeam ceva frică, dar în același timp o emoție extraordinar de mare, cum nici la nuntă nu avusesem. Simțeam așa... ca și cum mă aștepta curând o întâlnire la un nivel foarte mare, și nu știam ce să fac.
   Aș fi vrut să pot povesti tuturor, și aproape că m-aș fi destăinuit și unei colege de serviciu. I-am relatat ceva la modul general despre semnificația morții, și aproape că o imploram în gând, să dorească să îi spun mai mult.
   Știam și știu că deși acesta este un subiect ieșit demult la suprafață, discutat din ce în ce mai intens, confirmat din ce în ce mai mult, căutat mai ales, rămâne totuși un subiect periculos de discutat fără precauție, cu oricine. Cu toate acestea, eu căutam în continuare sprijin, confirmare. Și am primit. Pentru că Dumnezeu, nu m-a lăsat nicicând singură, cum pe nimeni nu lasă.
   Am râs și am plâns. Am râs de teama mea, de reacțiile mele, de neștiința mea. Am plâns de bucurie și de aceeași teamă, am plâns de binecuvântare, de confuzie, de Iubire, de Dumnezeu.
   M-am îngrijorat de starea mea, m-am îndoit de integritatea minții mele, și totuși nimic nu a fost mai real decât această experiență. Am căutat răspuns și am găsit.
   Nu sunt singură pe lume. Subiectul acesta pentru mine vechi și nou, este detaliat de zeci de mii de alte suflete curajoase, cum ți-am spus.
   Ca mine, multe alte suflete caută răspuns și multe alte suflete oferă răspunsul.
Am intrat în legătură cu persoane, unele fiindu-mi deja prietene, pe altele abordându-le cu mult curaj, din dorința de a avea mai multă claritate, și mai ales observându-le a fi un fel de enciclopedie a fenomenelor de acest gen.
    Am aflat că nu ar trebui să îmi fie teamă. Că trebuie să îmi accept abilitățile, că trebuie să mă accept pe mine însămi și mai ales pe Dumnezeu. Că sunt perfect sănătoasă, rațională, că totul se întâmplă pentru binele meu cel mai înalt, și că ar trebui să cer contopirea cu Sinele meu Superior, care mi s-a arătat.
   Mii de persoane urmează cursuri, școli, pentru a putea declanșa acest proces al decorporalizării, mii de persoane își doresc să treacă dincolo de vălul acesta material. Iar mie, mi se întâmplă pur și simplu...
Doamne, îți mulțumesc că mă iubești atât de mult!



- Cap.12- 

Ce urmează? 

   În următoarele două zile după această experiență (din luna aprilie 2015), m-am simțit în continuu alimentată cu energie prin creștetul capului, ușor, cât să continui să-mi văd în măsura în care mai eram în stare, de viața de zi cu zi.
   Reușeam să adorm foarte puțin, simțind că am capacitatea de a ieși din corp oricând, și încă…încă îmi era frică de acest lucru. Vroiam să las ca totul să curgă de la sine, conform voinței lui Dumnezeu.
   Ca și cum nu era deajuns, atunci când ațipeam în sfârșit, Gabi ba îmi ridica o mână, ba se înființa deasupra mea, aproape, respirându-mi în față, pentru a se asigura că și eu mișc nările, neînțelegând că detașarea aceasta de corp, nu însemnă pieire.
   Legătura dintre corpul astral şi corpul fizic se face printr-un cordon de legătură numit și cordon de argint, care este cu atât mai destins, cu cât omul şi-a dezvoltat sufletul încă din timpul vieții sale pe pământ.
   Trecusem cu exercițiile la chakra a doua, apoi la cea de a treia, iar atunci când reușeam să adorm, mă visam într-o mare de lumină aurie, în prezența unor ființe strălucitoare care păreau să se bucure enorm pentru mine și care fie îmi dădeau să citesc ceva dintr-o carte, (iar eu păream să înțeleg), fie mă întrebau:
- Știi ce urmează?
Nu știam să răspund. Dar puneam întrebări despre această planetă, și ele îmi răspundeau fără ezitare. Mi-am dat seama că eu nu sunt doar Corina. Mi-am dat seama că există o mare parte de care nu sunt pe deplin conștientă, care mă completează. Mi-am dat seama că această Corina, este suma a tot ceea ce am fost în alte vieți și alte experiențe. Mi-am dat seama că tindem cu toții către noi înșine întregiți, iar lipsa și dorul, teama și grija, toate vin din iluzia acestei separări.
   Pentru mine, a fost ca un seism puternic al ego-ului. Ca și cum, neprivindu-mă niciodată în oglindă, purtam în minte imaginea unei balerine suave, a unei soprane cu tril de ciocârlie, a unui fluturaș viu colorat, a unui înger dolofan ce cântă la harpă. Iar când mi s-a făcut darul privirii în oglindă, am văzut un călugăr budhist bătrân și cu chelie.
Tu știi cine ești?



- Cap.13- 

   Chicoteli de râs în miez de noapte 

   Au trecut doar trei zile de la ultima experiență, sunt în continuare cu lucrul la chakra a treia, și imediat după prânz îl anunț pe Gabi cum știu deja că pe timpul nopții mă așteaptă o nouă aventură, și asta pentru că simt vibrații la nivelul tălpilor.

   E târziu, mergem la culcare, Gabi adoarme în cele din urmă iar eu veghez asupra corpului meu, fără luptă, fără teamă, doar cu emoție. Mai mult, aștept.
   Simt energia în picioare deja de câteva ore bune, și gata...urcă, crește în intensitate însoțită de un sunet, apoi liniște. Știu că nu mai sunt conectată cu trupul, deși mă aflu în poziția lui și nu am de gând să îl părăsesc.
 - Să fac câteva teste de mișcare cu ajutorul gândului, îmi spun, și îmi propun să mă îndrept spre centrul saltelei. Imediat realizez că nu am formulat corect gândul, întrucât încet-încet cobor și detectez ceva ciudat, greu, străin. Textura saltelei. Mă cufund în saltea, sunt deja acolo, când:
- Ajutor! Ajutor!
Nu mă aude nimeni. Gabi doarme, iar eu vorbesc fără să mișc buzele…nici nu știu dacă am buze, gură, în această formă. Aud doar eu, și poate Dumnezeu dacă e pe fază.
   Îmi revin foarte repede din disperare, și îmi propun să mă mișc înapoi în capul patului ceea ce se întâmplă instant.
- Corp! comand militărește, și sunt iar în corpul meu.
   Rămân așa, gândind la ce s-a întâmplat, la strigătele de ajutor, la cufundarea în saltea și îmi vine să râd de mine însămi, și chiar râd încet minute bune.

   Recapitulez totul în mintea mea și îmi dau seama de puterea extraordinară a gândului.Totul, absolut totul este rezultatul gândirii. Pentru că orice gând se întâmplă, și tot ceea ce experimentăm- durere, tristețe, fericire, boală, împlinire, orice...este rezultatul propriilor noastre gânduri.
   Ca un boomerang. Gândul tău din clipa aceasta, se va întoarce la un moment dat. Și se va întoarce tot la tine!


- Cap.14- 

Ce am învățat până acum 

   Puterea gândurilor pe care le emitem este imensă, și cu adevărat gândul este instrumentul care ne construiește orice experiență. Instrumentul acesta se află în mâinile noastre. În plan subtil, acolo unde energiile materiale nu sunt dominante, acțiunea se încheie odată cu finalizarea gândului asupra ei. În planul material, rezultatul gândului se produce la un anumit interval de timp, din cauza densității joase a energiilor din acest plan.
   Prin urmare fiecare experiență este gândul meu și dorința mea, susținută de Dumnezeu. Eu dețin controlul în aceste experiențe, precum și în viața de zi cu zi, și numai de mine depinde îndepărtarea obstacolelor ridicate de mintea aceasta supusă judecării, îndoielii, negării.
   Frica face parte din proces. Nu o neg, nu o ascund, nu mă condamn pentru asta. Trec prin ea, pentru a o putea lăsa în urmă, și dacă tot există...fac din această frică un instrument, de care să mă folosesc în propria evoluție.
   Dorința de reușită este mai mare decât orice obstacol. Vreau să mă ajut pe mine însămi, vreau să fiu de ajutor celor din jur.
   Nimic nu este întâmplător și peste toate domnește Legea Divină.
   Nu suntem singuri. Suntem vegheați, îndrumați, ajutați, priviți și iubiți în permanență, chiar dacă noi nu avem încă această capacitate de a vedea, de a simți, de a înțelege.
   Moartea este doar un pas în afara corpului. Cu acest pas, începe viața veșnică în lumină.
   Viața poate fi un instrument de ajutor în fața morții. Trăind în și prin iubire, compasiune, înțelegere, iertare, moartea devine un proces de tranziție înălțător, și nu o suferință.
   Gândește-te! La ce folos atunci, scenariile, supărările, neiertările, intriga, bârfa, complotul, războiul, goana după material, faimă și supremație?
   Pentru că ceea ce gândești acum, rostești și acționezi, aceea vei experimenta la părăsirea acestui corp.
 Suntem aici să învățăm a fi Oameni. Am învățat cu adevărat, lecția pentru care am venit?



-Cap.15- 

Vis, sau întoarcere în timp?

   Îi propun lui Gabi să încercăm o întoarcere în trecut, alergând amândoi mai tare și mai tare. Cumva ne reușește și atunci îi spun că mi-ar plăcea să încercăm din nou. Mă întreabă destinația și îi răspund că aș vrea să ne întoarcem în sufrageria noastră, pe vremea în care bunicii săi (foștii proprietari), trăiau încă. Soțul meu este de acord și începem să alergăm pe strada care nu se mișcă, dar se schimbă tot mai mult. Mai puțini copaci, mai puține clădiri înconjurătoare, dispar bănci, apare un loc de joacă, și pe măsură ce alergăm Gabi întinerește tot mai mult și mai mult până când ne oprim, iar el are deja vârsta de 3-4 ani.
- Iată locurile în care mă jucam! Uite, copiii cu care mă jucam!
strigă entuziasmat, se oprește în locul de joacă, și decid să urc singură în apartamentul în care noi locuim astăzi, și care a aparținut bunicilor săi.
   Intru în casă și merg direct în dormitorul care arată diferit. Sunt lucruri vechi, dar frumoase. Aud voci, clanța se mișcă, dar nu îmi fac griji, pentru că știu că vin din alt timp, și nu îmi vor putea simți prezența.
   În dormitor intră două femei, tinere, totuși una mai învârstă decât cealaltă, amândouă frumoase, elegante, cu rochii lungi de saten, și mă observă:
- Cum ai ajuns aici?
mă întreabă femeia mai învârstă, și deși nu le-am mai văzut niciodată, știu. Cele două femei sunt bunica și străbunica soțului meu. Pe străbunică nu am cunoscut-o niciodată, nu aș fi avut cum. A murit când Gabi avea doar câțiva anișori. Pe bunică am cunoscut-o când avea deja în jur de 70 de ani, prin urmare aspectul ei fizic pe care eu îl știam, era diferit.
Le privesc și le răspund:
- Nu mă veți putea crede niciodată, și atunci vă spun repede și plec. Eu vin din viitor. Dumneavoastră (și mi-am îndreptat privirea spre bunica soțului meu), veți avea un copil care la rândul lui va avea un copil, adică nepotul dvs care se numește Gabriel.
Îndreptându-mi privirea către străbunică:
- Adică strănepotul dvs, și motivul pentru care eu sunt aici. Strănepotul dvs are ceva să vă dăruiască.
Mă apropii de femeie și o îmbrățișez cu căldură:
- Acesta a fost darul.
Femeia începe să plângă, și privindu-mă printre lacrimi....
- Nu pot să cred! Gabriel și-a ținut promisiunea!

   Când m-am trezit, Gabi nu dormea. I-am povestit totul. Mă privea uimit, nu-i venea să creadă. Mi-a mărturisit că bunica și străbunica în tinerețile lor, erau femei foarte frumoase, cu ținuta precum visasem, cu părul, aliura...și tot. Că era prea mic când a murit străbunica, dar că și-o amintește și că l-a iubit mult.
   Nu mi-a fost suficient și a doua zi am sunat-o pe soacra mea (cele două femei din vis fiind mama și bunica soacrei mele). Aceeași confirmare!


- Cap.16- 

Mă auzi?

   Experiența aceasta s-a petrecut în 12 iunie 2015.
Mergem la odihnă târziu, după un program de relaxare, întâlniri cu prietenii. Înainte de culcare, Gabi caută un film, imediat adorm și după scurt timp mă trezesc. Mă interesez de film, cum s-a desfășurat acțiunea, încerc să fac conversație, doar-doar să-mi ocup mintea cu altceva. Simt că nu mă mai pot ține în corp, că mă pierd cumva de el. Îl aud pe soțul meu spunând ceva despre film, și nu îi pot răspunde....Mă pierd, alunec, mă îndepărtez...și mă regăsesc plutind în aer la nivelul tavanului înspre fereastră. Îmi dau seama ce s-a întâmplat, sunt conștientă, am ceva temeri. Nu îmi amintesc nimic între alunecarea din corp și momentul în care plutesc deja la nivelul tavanului. Ca și cum, pentru o porțiune de timp și spațiu, nu am existat deloc. Mă sperie asta. Îmi amintesc de sfaturile persoanelor cu care am discutat, de Sinele meu Superior care trebuie să fie prin zonă, de Dumnezeu, gândurile mi se desfășoară cu o rapiditate uimitoare, și din toate acestea îmi iese o tocăniță:
- Doamne! Sinele meu! Doamne! Sinele meu!... neștiind pe cine să strig prima dată, și sperând că unul din doi se sesizează.
Privesc spre ușa dormitorului, și energia densă pe care o observ dincolo de ușă, mă face să nu am dorința părăsirii acestei încăperi, deși știu că totul se datorează fricii mele.
   Nu am curaj să-mi privesc corpul, chiar dacă sunt curioasă care sunt reacțiile lui când eu îl părăsesc. Mai mult, sunt preocupată să-mi dau seama ce sunt acum. Pentru că plutesc și nu am mâini, nu am picioare, parcă aș fi o sferă ceva. Totuși, într-o altă experiență mi-am văzut umbra acelui picior fizic. Am deja informația privitor la faptul că această formă de umbră a corpului este doar provizorie și în confuzia aceasta, mă mișc spre dreapta, ajung deasupra televizorului, mai plutesc un pic, deasupra patului, și îmi propun să mă las în jos, pe pat, și mă las....
- Atât!..că nu-l simt...și nu vreau să intru din nou în saltea.
gândesc....deși mă uimește și pe mine gogomănia, iar apoi mă gândesc la Gabi. Sunt lângă el. Gabi se uită la televizor, cu mâna pe piept. Îl ating, iar el nu mă simte.
- Mă auzi? Mă auzi? îl întreb..
Și imediat sunt în corp, deschid ochii și îi spun că trebuie să îi povestesc ceva.
   Soțul meu nu pare uimit, ci mai dregrabă expresia feței lui aduce a confirmare. Îmi mărturisește că am adormit brusc și chiar la jumătatea rostirii unui cuvânt, că la un moment dat am scos două sunete pe același ton pe care eu l-am întrebat dacă mă aude, exact cum îi povestisem și că imediat după aceea am făcut așa....ca atunci când tragi o gură mare de aer în piept după ce ți-a lipsit un timp.
Dumnezeu are simțul umorului, iar eu îi dau motive serioase de râs...
  Îți mulțumesc că ai avut răbdare cu mine până acum. Poate curiozitatea, poate uimirea, poate căutarea, poate o întrebare la care nu ai avut nicicând răspuns, poate ceva din interiorul tău, sau poate chiar neîncrederea, ți-au purtat atenția până aici.
Sau poate...și tu ai ceva de povestit!



- Cap.17- 

Vizite în timpul nopții și legături din alte vieți 

   În urmă cu câteva zile, prietenul meu Cristian (un amic bun pe care l-am cunoscut prin intermediul poeziei), îmi trimite un mesaj pe telefonul mobil în care mă anunță că dorește să îmi comunice ceva neapărat. Îi spun să mă sune.
- Bună! Trebuie neapărat să îți spun ceva, dar sigur vei crede despre mine că sunt nebun!- îmi spune
 Eu…despre el?! Dacă ar ști….
   Îl rog să îmi spună fără rețineri, sunt deschisă și promit că îi voi face eu dovada nebuniei absolute, astfel că orice ar fi, gradul nebuniei sale se va pierde în spațiu.
- As’ noapte am mers la culcare târziu. Eram foarte obosit.. Nu mă gândeam eu la așa ceva, înțelegi? spunea bâlbâindu-se parcă din teama de a nu primi prescripții medicale și cămașă de forță cu măsuri exacte.
- Spune, Cristian! Nu există ceva să mă surprindă. Deci?
- Când m-am așezat în pat, ți-am simțit prezența foarte puternic. Știam că ești tu. M-ai atins, și apoi te-ai pierdut...ai fugit, ai plecat foarte repede. Ai fost tu?
- Da! îi răspund...deși nu aveam amintirea vreunei decorporalizări și mai ales a unei astfel de vizite.
   Dar, pentru că experimentasem deja de multe ori și în ultima perioadă tot mai des aceste decorporalizări, pentru că de multe alte ori aveam certitudinea faptului că atunci când nu părăsesc corpul conștient, procesul are loc la nivel inconștient, și astfel nu port amintirea celor întâmplate, fără ezitare i-am confirmat vizita mea în acea noapte. Și mai ales că prietenul acesta al meu, nu avea astfel de preocupări.
   Mă întreabă de ce, și vrea neapărat să știe motivul, însă eu nu am un răspuns, nu încă.
   Adorm, și visez ceva care seamănă cu o scenă din altă viață. Sunt un bărbat tânăr, conduc o mașină și mă îndrept spre un loc, urmând mașina la al cărei volan se află Cristian. Suntem foarte buni prieteni.




- Cap.18- 

O ființă de lumină 

   Conștientizarea propriei libertăți și identificarea cu aceasta, este cea mai mare și singura bogăție reală a ființei.
   Nu sunt eu cea mai înțeleaptă și mai mult, poate chiar înțelepciunea nu face parte deloc din compoziția ființei mele, însă știu că sufletele cu adevărat evoluate nu ar judeca, nu ar pune la îndoială, nu ar cocoța pe umerii schizofreniei, nu ar clasa niciuna din experiențele, din trăirile mele, înțelegând că fiecare ființă este unică în această Unitate, oricare cale fiind potrivită și conformă ritmului fiecăruia dintre noi.
   Trecuseră două săptămâni și jumătate de la ultima experiență. Între timp terminasem lucrul și asupra curățării chakrei a șaptea, chakra coroană de culoare violet, luând-o de la capăt cu chakra întâi și stabilind pe viitor câte o zi pentru fiecare din cele șapte puncte energetice.
   După o zi de lucru plină de schimburi de cuvinte, priviri, zâmbete și alte reacții omenești, mă distrez cu Gabi în timp ce el servește cina, povestind amândoi entuziasmați și amuzându-ne de absolut orice ne-a adus ziua ce tocmai se încheie.
   Mergem în dormitor și ne uităm la un film documentar, timp în care eu simt vibrația deja cunoscută în picioare. Mă bucur să o simt, mi-a lipsit. Chiar lipsa ei m-a pus pe gânduri, deși simțeam că nu se vor încheia nicicând mai mult de trei săptămâni fără să trec printr-o experiență de decorporalizare (mă înșelasem).
   Totuși, procentajul de frică încă existent în interiorul meu, și care îmi patronează o mare parte din creier, mă determină să gândesc că sunt deja mult prea obosită după o asemenea zi, și o experiență de decorporalizare nu-și poate face loc cu noi în pat.
…Și adorm. Mă trezesc la un moment dat în noapte și mă trezesc de căldură. Este foarte cald. Îmi trec mâna prin păr, la ceafă, mă uit prin dormitor rotind ochii și...vibrații!
   Simt vibrații în tot corpul la o intensitate foarte mare, sufletul meu pare să accepte și să se grăbească în același timp și strig:
- Da! Vreau să am experiențe legate de Sinele meu Superior!
   Sunt trasă din corp parcă de un aspirator cu o mie de motoare, și mă opresc cu fața în sus la nivelul tavanului când:
- Sunt protejată de Dumnezeu, Iisus Hristos și Sfântul Duh...șușotesc repede, și imediat aspiratorul își reia funcțiile însă de data aceasta la capacitate triplă.
   Sunt efectiv absorbită de o forță nevăzută, și urc și urc și urc cu o viteză uluitoare trecând printr-o masă de energie gri sub formă de nori groși când ajung însfârșit deasupra ei și viteza încetinește. Mă uit împrejur și văd suflete, toate părând a fi preocupate cu viețuirea în această energie gri. Simt multă înțelegere, maturitate și deschidere și rostesc:
- Am fost și eu aici!
   Imediat ce rostesc cuvintele acestea provenite dintr-o înțelegere și compasiune nemărturisite poate nicicând până acum, viteza forței care mă absoarbe sporește din nou, tot mai mult și mai mult și intru într-o masă de energie care pare să dețină toate proprietățile apei, trecând prin ea.
   Acesta este momentul în care simt că nu sunt singură în călătoria aceasta. Simt și văd în stânga mea un suflet care mă însoțește. Tot acum mă simt a fi bărbat, e o simțire ciudată și urc și urc...simțindu-mă alternativ bărbat și femeie, simțindu-mă apoi cuprinzând ambele sexe, când ajung deja deasupra acestei energii-apă și mă opresc. Mi-am pierdut identitatea în acest punct, pentru că ajunsă aici tot ce știu și simt este că sunt pur și simplu, și nu mai există vreun nume, vreo caracteristică, vreun gen cu care să mă identific.
   Aici, privesc în jur...și totul arată atât de limpede! În fața mea, la doi pași, apa se oprește, și tot acolo o ființă cu formă umanoidă dar fără trăsături definitorii, mă privește. Ființa aceasta strălucește puternic iar strălucirea ei este clară, curată, blândă...blândețe cu care, mi se adresează:
- Vino încoace...!
   Fără să-mi pun sau să-i pun întrebări, îmi setez intenția de a mă deplasa spre ființa aceasta de lumină și în clipa imediat următoare sunt cu ochii ațintiți spre tavanul din dormitor, purtând însă pe retina ochiului drept strălucirea acelei ființe.
   Nu înțeleg și nu îmi explic de ce m-am întors fără să fac comanda corpului. Mi-am dorit să merg la ființa de lumină.
Sau întâlnirea cu Sinele Superior a avut loc...?



-Cap.19- 

Prima mea victimă în caz de... fantomă 

   Din luna iulie, nicio decorporalizare... Suntem deja în luna octombrie și între timp am învățat să accept și să apreciez fiecare experiență și neexperiență.
   Atunci când crezi că nu mai ai nimic de oferit, Dumnezeu îți trimite oameni care tânjesc după îmbrățișarea ta, după vorba ta caldă, după încurajarea și zâmbetul tău. Și atunci îți dai seama că ai totul. Că Dumnezeu nu ți-a lipsit niciodată.
   Împăcată cu mine și cu toate acestea, ciudat de liniștită deși peste câteva zile mă aștepta o intervenție chirurgicală...așa m-am dus la culcare în seara de 12 octombrie, încercând ca de obicei, să vizionez un film împreună cu Gabi.
Oboseala însă a spus pas filmului cu Robin Hood.

   Adorm și la un moment dat deschid ochii, privesc puțin la televizor și simt vibrația puternic în tot corpul. Mă desprind de corp într-o ușoară plutire, foarte aproape de acesta și mă simt ca fiind cel mai neexperimentat conducător auto. E ca și cum eu aș fi șoferul, eu aș fi totodată volanul și autovehiculul și cineva parcă mi-a eliberat permisul de conducere pe pile...Căci eu, nu am nicio idee ce să fac.
   Simt însă că există o dorință a mea neîmplinită pe parcursul tuturor celorlalte detașări de trup, și atunci mă apropii de obrazul soțului meu și îi șoptesc:
 - Dragostea mea, te iubesc!
Mă simt bine în această experiență. Sunt fericită și deși neîndemânatică, sunt fără teamă. Știu că va fi totul din ce în ce mai bine, și aproape mă entuziasmează ceea ce încă nu am experimentat.
- Înapoi în corp!
Sunt iarăși în corp și îi zâmbesc soțului meu. Și el știe.

   În noaptea imediat următoare, aceeași vibrație la intensitate maximă a pus stăpânire pe…interiorul corpului meu. Ies imediat din corp și mă aplec asupra lui Gabi care doarme buștean.
   Nu știu ce urmează să învăț în aceste noi experiențe venite după o pauză de trei luni, cert este că eu îmi dau mie impresia că noua mea preocupare este de a-mi bântui soțul.
   Sunt deasupra lui și încerc să îl ating, să apăs cu ceea ce eu am impresia că este mâna mea, și simt ceva cunoscut:
- Textura păturii cu care Gabi este învelit. E cam la fel ca salteaua...nu îmi place. gândurile acestea îmi apar imediat, dar nu mă las. Încerc mai tare să îl fac să mă simtă și mă surprind încercând să-l lovesc peste umăr. Nimic. Gabi e în lumea lui normală, doarme dus, în timp ce soția lui face pe-a fantoma cu el în miezul nopții.



 - Cap.20 -

Încrederea 

   Încrederea e pur și simplu ca un cer senin, ca un zbor lin într-o zi de primăvară, ca un zâmbet în fața întregii existențe, e precum o rugăciune de recunoștință cu care întâmpini viața cu toate aspectele ei.
   Numai abandonându-te încrederii lași miracolul să devină firesc și numai așa, lași înaltul din tine să rostească în locul tău cuvintele de iubire. Căci încrederea aduce pace sufletului și vindecare trupului, înlocuind grija care îngreunează cu acceptarea care curăță, ca ultima piesă de puzzle a unui tablou finalizat și totuși incomplet.
   În așteptarea unei noi experiențe, cu toate componentele corpului la locul lor, după un proces chirurgical în zona abdomenului, mă aflu în perioada de recuperare, rememorând pacea mea interioară care a adus vizibil firescul, vindecarea, miracolul și încrederea într-un singur cuvânt: Dumnezeu.
   Fac liniște puțin în mintea mea, mă las a fi om și îmi dau răgaz, mă vait când mă întorc pe o parte și îmi cercetez cusătura operației care arată ca un zâmbet larg, ca să îmi placă, să-mi aducă amintirea frumoasă a unei vindecări trupești și spirituale și să facă din împusăturile acului prin carne, doar semn că Dumnezeu n-a lipsit.
   Sunt entuziasmată să mă confesez ție mai departe și aștept…
Cu încredere.



- Cap. 21 - 

Buchetele de flori 

   Sunt în sufragerie acum. Stau în fața noptierei pe care sunt așezate călduț, icoanele copilăriei mele. Aceleași icoane de pe vremea în care mă dădeam cu patinele cu rotile împreună cu cei doi frați ai mei și sora mai mare, pe holurile dintre cele trei camere ale apartamentului în care am crescut, am râs, am plâns, m-am jucat, m-am temut și m-am rugat ca și acum.
De fapt nu...nu ca și acum...

   În fiecare cameră erau icoane, pe atunci...răspândite anume pentru că doi câte doi populam interiorul dormitoarelor. Eu și sora mai mare într-un dormitor, frații în altul și părinții în sufragerie. Mai târziu Apollo, cățelul nostru, dormea pe rând cu fiecare, înadins parcă să nu ne supărăm.
   Am amintiri foarte limpezi încă de la începuturile copilăriei, iar iubirea pentru Dumnezeu a fost pentru mine ceva natural, cu care venisem pe lumea aceasta și care nu trebuia să mi se explice. Nu trebuia să cresc mare pentru a înțelege ce, cine și cum este Dumnezeu.
   Pe când aveam vreo patru ani, practicam un ritual de “pupare a Domnului”, original, inventat de mine și pentru care puteam cere oricând drepturi de autor. Ritualul avea loc o dată sau de două ori pe zi. Începând cu dormitorul fraților mei, continuând cu camera mea și a surorii mele și finalizând cu sufrageria, special în ordinea aceasta pentru că așa gândeam eu că trebuia să fie bine. Stăteam în genunchi în fața fiecărei icoane și indiferent de figura pe care aceasta o reprezenta (Fecioara Maria, Iisus, Arhanghelii Mihail și Gavriil, etc), mă adresam în același fel:
- Doamne, te iubesc foarte mult, Doamne...Te iubesc!
și tot așa, ordonat și cuminte fiecare icoană din fiecare încăpere, pupând-o de câteva ori, mai ceva ca femeile bisericoase.
   Uneori, când mi se părea că am sărutat o icoană mai mult decât pe alta, îngenuncheam în fața celei „neîndreptățite” și îi acordam sărutul meu iubitor, cerându-i în acest fel, iertare.
   Atât de mult a însemnat acest ritual pentru mine, încât și în ziua de astăzi, aducându-mi aminte, îmi e drag de fetița aceea în a cărei minte nu era mare lucru, dar care știa mai mult decât mine, iubind pur și simplu.
   Sunt așadar în sufragerie. Îmi spun rugăciunea cu palmele unite sub bărbie, în fața icoanelor cărora le-am declarat iubirea mea eternă, deja.
   Pe o măsuță din încăpere este așezată o vază ce găzduiește un buchet de flori. Florile sunt superbe, iar buchetul are o cunună pe care se odihnește un fluture. Și eu și buchetul suntem acolo parcă din același timp, știu că îmi este dăruit de familia pe care o percep ca fiind alcătuită din sufletele pe atât de simple, pe atât de splendide.
   Atât de splendide numai prin faptul că ele mai întâi m-au integrat în noua viață, acceptându-mă încă de Dincolo, acceptând să mă aibă atât de aproape, să împărțim atâta Om împreună...
   Iar eu îmi spun rugăciunea mai departe, în gând, împărțind spațiul întreg cu buchetul de flori despre care ți-am povestit.
   Cumva privesc toată scena plutind în același timp deasupra tavanului, ca un observator, când în sufragerie își face intrarea o persoană pe care o percep a fi reprezentantul sufletelor cu are mă înrudesc în această căutare și călătorie interioară.
   Persoana... îmi aduce în dar și ea un buchet de flori de o frumusețe copleșitoare, și de asemenea împodobit cu o coroniță pe mijlocul căreia domnește un fluture imens, și atunci înțeleg:
Latura umană și latura spirituală împărțind aceeași vază. Potolindu-și setea din aceeași apă. Hrănite cu aceeași cantitate de acceptare, înțelegere, iubire. Aduse împreună pentru a întregi Splendoarea. Fluturele. Echilibru! Libertate... și aud:
- La mulți ani!
  Mă trezesc cu liniște în suflet, ca o curgere firească, și mă gândesc la visul meu ciudat de viu. Mă simt ca o sărbătorită care a primit un dar prea frumos ca să-l atingă, și mai înainte de aniversare.
- Chiar mă întrebam pe unde ai umblat as'noapte, cum iar ai avut reacția aceea a ta ciudată de revenire în corp.
mă șochează Gabi după ce termin de povestit, iar eu îi cer detalii să mă asigur că cel care a luat-o puțin razna nu e cumva el de data aceasta, și nu eu.



 - Cap. 22 - 

Se întâmplă ceva 

   Pentru mine, primăvara a venit anul acesta mai devreme chiar cu o lună. Nu numai pentru că vremea de afară te îndeamnă la plimbare și îți ia ochii ademenindu-te cu ghioceii scutiți de a se mai lupta cu pojghița de gheață de deasupra pământului, dar și pentru că oamenii îmi sunt mai dragi și mai frumoși.
   Se întâmplă ceva...sau este pe cale să se întâmple. Și parcă nu mai am timp să-mi analizez și să-mi critic gândurile și reacțiile, căci timpul acesta îmi este “furat” de frumusețea oamenilor. A tuturor... și mai ales a celor cu care mă întâlnesc zi de zi, și la care întotdeauna am apreciat frumusețea. Acum însă, se întâmplă ceva mai mult. Îmi par a fi mai buni, mai calmi, mai senini.
   Recunosc, m-am tot gândit la decorporalizări. Îmi lipsesc în continuare, chiar dacă nu demult am experimentat ceva mai mult la nivel inconștient.
Adică...

- Ok, mulțumesc pentru flori...Dar atât? Nimic conștient, cu vibrații în tot corpul, cu strigăte de ajutor venite din mijlocul saltelei?
...Și cu toate acestea nu mă simt vinovată de neglijarea programului de meditație. Nu prea mai am chef într-un fel...nu mai sunt în stare, sau am nevoie de o pauză, deși oricum programul meu de meditație nu este solicitant, ci mai mult un moment scurt de liniște și rugăciune.

   Suntem așadar la începutul lunii februarie 2016. După o zi de muncă, merg la culcare, deși nu este chiar foarte târziu. Sunt împăcată în general și mă gândesc înainte de a adormi la același lucru:
 …ori lumea este mai frumoasă, ori eu nu am fost pregătită suficient până acum, ca să o pot vedea așa cum ea este de fapt. Îți mulțumesc, Doamne, pentru asta...
   În vis, mă aflu în sufrageria mea și sunt conștientă că la doi pași mai încolo, în dormitor, trupul meu doarme lângă Gabi. Acolo vorbesc cu cineva, nu știu cu cine, și nu știu ce anume...dar simt legătura dintre mine și trupul meu și îl simt că începe să vibreze, că este cuprins de vibrații, că sufletul mă retrage din vis, pentru a-mi părăsi corpul. Știu asta. Și simt cum mă absoarbe nereușind să îmi anunț interlocutorul că părăsesc visul, când mă trezesc. Vibrez puternic și în același timp liniștit, și mă decorporalizez, sunt în afara trupului meu, cu fața în sus, întinsă, dar cu mâinile și picioarele ridicate.

   Atât am așteptat o experiență de decorporalizare nouă, încât decid să renunț la frică aproape instant, în favoarea experienței. Mă ridic ușor, calm și ajungând la nivelul tavanului:
- Stai!...Doamne, fii cu mine acum!

   Continui să mă ridic, și mă aflu în înaltul cerului, câțiva metri mai sus, deasupra blocului, când fac o greșeală. Nu văd, e întuneric și nu conștientizez că acest lucru se datorează faptului că este trecut totuși de miezul nopții, și afară da, este întuneric.
- Vreau să văd! îmi spun, și mă gândesc la ochii fizici, uitând că în cadrul experiențelor de acest gen, simplul gând asupra corpului, te aduce aproape instant, înapoi.
Ceea ce se și întâmplă…
   Dar cobor lin, calm și înainte de a mă întoarce în corp, îl privesc. Imaginea acestuia i-ar creea sigur o spaimă soțului meu dacă s-ar trezi pentru o clipă în acest moment.
   Corpul meu stă întins pe spate, cu fața în sus, iar mâinile și picioarele sunt ridicate…
   Intru în corp și am ochii deschiși. Mă uit la Gabi care doarme și mă gândesc pentru o clipă că suntem parcă într-o parodie făcută după un film cu fantome și care capătă caracteristici SF.
   Rostesc în gând Tatăl Nostru, și adorm aproape imediat regăsindu-mă într-un vis. De data aceasta soțul meu este personajul principal. Ne aflăm într-o grădină iar Gabi dansează, este atât de vesel, atât de fericit, iar eu îl dojenesc părând puțin îngrijorată:
 - Hai, Gabi! Te rog…Să ne întoarcem! Ne așteaptă în pat corpurile noastre care dorm atât de frumos unul lângă celălalt!




- Cap.23- 

Atât, și am adormit... 

   E adevărat că accept viața aceasta așa cum este ea și că simt totul ca fiind o binecuvântare și cea mai bună decizie luată în ceea ce privește evoluția mea spirituală. Aproape...Pentru că te-aș minți să-ți spun că în mine chiar nu există niciun gol.
   Persoanele care mă înconjoară, cu vaste cunoștințe în domeniul spiritualității, mereu îmi amintesc faptul că atunci când un suflet se află la ultima sa reîncarnare pe pământ, acesta nu va mai avea copii în experiența umană, finală.
- Cori, nu te întrista! Nu spui tu mereu, cum simți că nu te vei mai întoarce aici, pe pământ, cum simți că ești la ultima întrupare pe această planetă? îmi amintește mereu prietena mea care poartă pe umeri grija vieții cotidiene, grija pentru înțelegerea tuturor aspectelor și posibilităților în vederea evoluției sale spirituale și grija pentru cei trei băieți ai săi, fiecare cu propriul univers în mișcare.
   Da, spun mereu acest lucru... Dar de ce imposibilitatea de a da naștere unei vieți sănătoase, trebuie să fie punctul înălțării din acest plan vibrațional? Mă mai întreb uneori, alteori accept...alteori nu.
   În plus, sunt puțin confuză de ultima decizie pe care Dumnezeu a luat-o în privința stării mele de sănătate fizică.
   În urmă cu câteva pagini, ți-am povestiti că în luna octombrie 2015 am suferit o intervenție chirurgicală în zona abdominală. A fost o operație care, conform medicilor, mă punea în fața a două posibile scenarii: scoaterea organelor responsabile cu reproducerea în cazul în care acest lucru era impus pentru a nu-mi pune în pericol viața, sau...al doilea și cel pozitiv în același timp, pierderea parțială a unuia dintre aceste organe în măsura în care era posibil, astfel că șansele mele de a da naștere unui copil la un moment dat, să mai existe acolo într-un colț de suflet.
   În ziua operației nu m-am rugat la Dumnezeu pentru niciuna din cele două variante, și am fost așa cum ți-am mărturisit, ciudat de liniștită. I-am spus doar...
- Doamne, în orice stadiu voi ieși din această operație, va fi cea mai bună decizie pe care Tu o iei pentru mine!
   După operație m-am trezit înconjurată de câteva asistente medicale și medicul anestezist, toată lumea părând a fi într-un fel de uimire în ceea ce mă privește. Nici măcar nu am întrebat în ce situație mă aflu, care a fost decizia medicului care m-a operat după ce m-a deschis. Am spus doar...
- Nu pot să vorbesc.
- Nici nu trebuie să vorbiți, a răspuns repede o asistentă. Ați vorbit deja atât de mult, și niciodată nu am auzit pe cineva să iubească atât, să vorbească atât de frumos despre iubire!
   Nu-mi aminteam nimic și nici nu am avut energia necesară să mă interesez mai mult despre asta. La scurt timp l-am putut distinge pe Gabi lângă patul meu din sala de recuperare, când o asistentă văzându-l, s-a grăbit să îl întâmpine:
- Domnule Roman, nici nu știți cât vă iubește soția dvs, și cât de frumos vorbește despre iubire. Nu am mai auzit așa ceva niciodată...
   Gabi a zâmbit puțin rușinat, iar eu îmi dau seama că deși nu știu nici în ziua de astăzi ce am povestit asistentelor și medicilor în sala de operație în timp ce eram sub anestezie totală, m-am asigurat pe viață. Pentru că am făcut probabil cea mai înaltă declarație de iubire, mai ales că mă aflam în situația respectivă. Ca vorba aceea conform căreia “omul la beție spune adevărul”. Cam așa și eu…
   Nu vreau să fac o tragedie din mica mea experiență medicală, pentru că nici nu este. Din păcate există atât de multe suflete care se confruntă zilnic cu probleme atât de grave, încât mie îmi produce suferință numai să le conștientizez ca existând.
   Primul lucru pe care l-am auzit din gura soțului meu, a fost:
- Nu e bine. Este foarte bine…
ca mai apoi să îmi aducă medicul care s-a implicat în această operație, confirmarea faptului că cele două singure posibile scenarii valabile pentru mine, au fost anihilate de un al treilea scenariu. Adică o vindecare peste noapte aproape, care a permis ca toate organele mele să rămână intacte, și ceea ce cauza suferința, s-a desprins de la sine, astfel încât a fost extras ușor.
   Astfel că, șansele mele de a concepe un copil existau într-o proporție de sută la sută.
Acesta a fost motivul pentru care am rămas într-o stare de confuzie... Pentru că nu am înțeles minunea. De ce totuși această minune, dacă eu tot nu strâng un copil în brațe?
M-am plâns într-o zi mai mult decât în celelalte, și am rămas în această stare până seara târziu.

  Sunt detașată deja de corp, și mă aflu într-o lumină albă și clară ca luna. Mă întâmpină o ființă care radiază bunătate, înțelepciune, blândețe. Își pleacă privirea spre mine, și mi se adresează așa cum numai un părinte o face:
- Cum vrei să ai un copil? Din afară (adopție), sau din burtică?
- Din burtică, îi răspund și îi cuprind în privire frumusețea, și genul feminin sub care mi se înfățișează.
- Bine.
Atât, și am adormit…



- Cap.24- 

Ce-ai spus? Nu te-am auzit…

   Intru și ies din corp din nou și din nou, fără să-mi las răgaz să experimentez puțin din ceea ce sunt, când nu sunt. E ca o lipsă a curajului de a mă vedea pe mine însămi a fi mai mult, și ca o rușine pentru reacțiile umane de joasă frecvență, pe care încă le am. Mă emoționează frumusețea sufletelor și mă străduiesc să iau vitaminele spirituale necesare pentru îmbunătățirea propriei vederi, pentru a identifica frumusețea aceasta în toate ființele indiferent de modul în care fiecare și-a ales drumul exprimării și experimentării. Predic aproape fără oprire și fără să-mi dau seama de multe ori, îmbrățișând egalitatea și militând pentru Încrederea în Sine. Cum fiecare își este mai întâi de toate sieși cel mai bun îndrumător, și cum Maestrul Spiritual al fiecăruia poartă numele ce indică către încrederea în propria însemnătate și putere: Eu Sunt...și niciun altul, mai presus sau mai prejos decât tine.
   Îmi dau seama astfel, că încercând să potrivesc piesele de puzzle în jurul meu, puzzle-ul se reîntregește și în mine, și trag speranță că voi ajunge cândva în punctul acela în care mă voi putea privi cu înțelegere și compasiune.
   Cred că din relația noastră cu noi înșine până la urmă, pornește relația cu tot restul vieții și cu Dumnezeu.
   Ce mă nemulțumește la mine însămi? Unde nu am corectat? Unde nu am cizelat? Ce aspect fizic, psihic, emoțional și/sau spiritual, neglijez, amân, nu curăț?
   Asta este ceea ce îmi clădește universul exterior, iar tot ceea ce mă înconjoară, mi se întâmplă, mă întâmpină, este ca o reflexie a mea însămi, și ca o reamintire continuă venită de la Dumnezeu, a ceea ce eu am de înfruntat prin implicarea în creșterea vibrației, chiar dacă asta înseamnă să repar un dinte, să repar relația cu un părinte dacă este posibil, sau să accept că nu trebuie să însemn nimic pentru nimeni, ci doar trebuie să îmi însemn propriul spirit cu viața aceasta, trăită pe acordurile frecvenței divine.
   De ce să aștept să facă altcineva pentru mine și altcineva să mă salveze, când poate că toată această așteptare mă va duce către un eu..care a stagnat? De ce să nu-mi fie clar, că dacă eu, încă sub mormăielile fricii, am avut deja toate aceste experiențe, înseamnă că ele vin dintr-o putere interioară imensă care se află în fiecare dintre noi fără excepție, și care șlefuită și șlefuită ne face dezvăluirea unei forțe a iubirii și a existenței, de neconceput pentru acest plan?
   Oare experiențele mele au fost la întâmplare, când rugăciunile, meditațiile și conversațiile mele cu divinitatea au fost ghidate de o sinceritate și de o iubire venită curat, fără așteptare? Să fac un test...

   Mă așez în pat, e duminică după-amiază și deja am bifat cu Gabi o listă de cumpărături, prea obosiți să ne mai ducem la bun sfârșit și restul planurilor.
- Nu ne uităm la un film mai bine, și ne ocupăm de restul mai târziu?
- Da, îi răspund bucuroasă și mă întorc pe o parte. (Mi-a venit o idee.) Oare pot ieși din corp, doar făcând această comandă?
   Și imediat îmi propun să testez, deja tremurând de emoție asupra a ceea ce va urma și așa îmi dau seama care ar putea fi secretul meu: indiferent de frica ce mă însoțește mai mult sau mai puțin, eu întotdeauna am certitudinea desfășurării planului subtil. Frica este tocmai pentru certitudinea reușitei.
- Vreau să ies din corp acum!..și cu jumătatea cealaltă de creier: O, Doamne, fii cu mine, protejează-mă, nu e nimic dacă nu ies, nu mă supăr...
   Simt vibrații aproape imediat, le simt în tot corpul iar ele cresc în intensitate, când... sunt afară și nu înțeleg de ce rătăcesc printre blocuri și aproape că nu-mi dau seama ce caut, cum să mă întorc și de ce este întuneric. Simt ceva că mă trage și atunci realizez că ceea ce experimentez este o teamă a mea: teama de întuneric în general, de a fi singură în întuneric, și rostesc:
- Stai, că am înțeles! Dumnezeu este cu mine și nimic rău nu mi se poate întâmpla… și asta mă întoarce în dormitor, sunt deasupra patului și îl privesc pe Gabi care nu se uită la film, dar mă mângâie pe obraz:
- Pui, ești bine?
Rămân așa doar o clipă și mă întorc în corp ca într-un vals, și sunt bine.

- Pui, ești bine? Ce s-a întâmplat?
 Ieșită din corp, într-o lumină albă și limpede, un copil îmi cântă cumva sfâșietor de sublim, și eu îl privesc nedumerită, ascultând cuvintele care deși vin în altă limbă, îmi par a fi de o tristețe cristalină. Apoi ne plimbăm, eu ținându-l de mână, iar el murmurând ceva...
- Ce ai spus, puiule? Nu te-am auzit...
- Ești frumoasă, mama.


- Cap.25- 

Revelație și Karma 

   Dacă ceea ce noi formăm prin întrupare, este alcătuit din două părți distincte, și anume conștientul și subconștientul (obiectivul și subiectivul), și dacă subconștientul aflat în profunzimea ființei este atât depozitul fiecărui gând emis de ființa umană, cât și locul din care gândurile aflate la început în stare de larvă, ies la suprafață materializându-se, manifestându-se și creând pentru producătorul lor, beneficiul gustului fructului plantat, prin experiență, atunci tot ceea ce sunt și tot ceea ce experimentez aici și acum, nu este decât rezultatul propriei producții, nu este decât vibrația rezultată din semințele plantate în subconștient, de conștient.
   Înseamnă că fiecare viață trecută nu este decât produsul propriilor gânduri, fructul rezultat în urma plantării semințelor, iar ceea ce sunt în prezent prin întrupare, este conștientul (beneficiar al experiențelor, producător de gânduri pe baza interacțiunilor, emoțiilor, sentimentelor, nivelului cunoștințelor) și subconștientul (generatorul acestor experiențe pe baza gândurilor emise de conștient, și totodată depozitul tuturor gândurilor produse de conștient, în toate experiențele sale până în acest moment de acum).
   Boomerangul prin urmare, desfășoară traseul unic de la mine către mine însămi, creând cercul reîncarnărilor multiple și karma, destinul, datoriile, treburile “nerezolvate”, eu însămi obligându-mă la reîntoarcere, la necesitatea creșterii spirituale, „băltind” în propriile gânduri, în propriile credințe formate din acestea, experiențe trecute, imagini, dorințe, frustrări impuse din falsa limitare și definiție.
    Fiecare experiență spirituală, este totodată rezultatul vibrației la care spiritul, în urma colaborării dintre cele două instrumente (conștient și subconștient) a ajuns, în acel aici și acum din clipa manifestării.
   Care mai este atunci scopul? Care mai este atunci misiunea? Și ce înseamnă trezirea, de fapt?
Nici-un răspuns la aceste întrebări nu are vreo importanță. Pentru că prin emiterea de păreri, judecăți, teorii și certitudini efemere vis-a-vis de toate acestea, nu vom face altceva decât să continuăm a fi creatorii viitoarelor vieți, bazate pe credințe trecute ce mixate au ca rezultat o credință prezentă. Căutarea nu va înceta, adevărul va fi întotdeauna altul, mai înalt, și prin fiecare nouă viață ființa va avea o altă misiune de creștere, admițând tocmai prin naștere, că ceea ce este, nu e încă suficient.
   Tot noi suntem prin urmare producătorii ierarhiilor atât sociale, pământești, cât și spirituale.
   Pentru că declarăm o continuă insuficiență de sine, în raport cu altceva mai bun, mai înalt, spre care tânjim, de care ne este dor, pe care avem impresia că l-am avut, sau avem impresia că nu-l merităm.
   Suntem ca niște hamsteri care aleargă disperați într-o roată de metal, energii producătoare de energii, care toate se propagă în interiorul acesteia, când în momentul conștientizării, cel mai simplu este să ieșim în afara ei.
   Ce mai pot face atunci, de la acest gând încolo?
   Mai pot să mă detașez...Să observ, să fiu martor liber al creației ce mă înconjoară, un neparticipant, un suflet suficient. Mai pot să accept apariția gândului negativ, și pot să îi opresc dezvoltarea, nealimentându-l, făcând doi pași înapoi întrebându-mă: La ce îmi folosește?
   Pot să rămân pe loc, să nu înaintez când viața gonește și să obțin NIMIC, când viața aleargă spre Totul.
   Pot să-mi fiu deajuns, ca făina rezultată prin trecerea prin sita vieții.
Așa albă...și așa pur și simplu...
   Și pot înțelege că nu cine sunt este important, și nu cum sunt este important, nici pentru mine, nici pentru alții. Nici cât ofer, când și cui și de ce. Și nici ce vede Dumnezeu în mine. Nici unde sunt, și nici unde voi ajunge după moarte.
    Pentru că din clipa în care toate acestea devin importante, eu redevin creatorul de adevăruri fără sfârșit.
...când mai pot Fi în totul așa cum este, alegând o perspectivă senină, căci poate „trebuie” să fiu Liberul Arbitru, mai degrabă decât să îl am. Și abia atunci voi fi Abundență, și nu voi mai suferi lipsa ei.



- Cap.26- 

Clipa morții 

   Odată ce pornești în căutarea ta, viața ți se schimbă pentru totdeauna. Totul capătă un alt înțeles poate nu la îndemâna tuturor, dar cu siguranță parte din noi toți. Și e imposibil să nu te întorci la acest prim dor și la această primă Iubire, învățând mai mult cu fiecare nou pas care îți vorbește despre tine atât de intim și atât de în șoaptă, încât trebuie să îți oprești cuvintele despre Dumnezeu, ca să Îl știi.
   Clipa despărțirii de lumea materială, apare dorită și așteptată în rândul sufletelor înclinate spre spiritual, ca o înălțare mai adânc în inima Lui Dumnezeu. Se vorbește deschis, senin, despre Acasă și multe suflete, printre care și eu, declarăm cu atâta convingere că viața de dincolo ne mai poate fi pe măsură. Medităm, ne rugăm, cerem sprijinul îngerilor luminați, căutăm conversații cu sau semne de la ființe superioare și uităm înadins să mai trăim aici și acum, în prezent, pe pământul acesta.
   Dar ce te faci când Dumnezeu îți împlinește dorința? Ce te faci când mori, sau clipa morții se întâmplă, pentru ca la finele ei, Dumnezeu să te redea înapoi timpului prezent? Poate pentru a-ți schimba perspectiva după schimbarea perspectivei...sau ca următoarea trezire după trezire…

   Suntem la începutul lunii octombrie 2016, și pare că a trecut o veșnicie de la ultima experiență.
- Cred că m-am lăsat mai ușor de spiritualitate decât de țigară, îmi spun în mintea mea și mă mobilizez două zile la rând, să revin pe muchia fricii dintre cele două lumi.
   Așadar după două zile de yoga și meditație, mă regăsesc la marginea patului cu dureri până și în gânduri, și constat că am masă musculară nu doar în corp ci și în afara lui, atât de intens simt durerea provocată de cele câteva minute de kundalini yoga și sun salutation, pe care le-am executat conștiincios.
- Nu, nu mai sunt în stare…S-a terminat. Asta e. Mă declar resemnată, gândind la zilele banale ce mă așteaptă și mă pregătesc de culcare.

   Mă trezesc în miez de noapte. Dar e o altfel de trezire, nu o trezire din somn. Devin conștientă de corpul meu care este așezat pe pat cu fața în jos, capul pe pernă, îl văd, cum îl văd în același timp pe Gabi dormind, cu fața la mine.
   Ceea ce mi se întâmplă, nu seamănă cu nimic din ceea ce am experimentat până acum, nu seamănă cu nimic din ceea ce am citit, sau am vizionat sau am auzit.
   Mi se întâmplă...că trezirea aceasta este o detașare completă a mea de corp, iar ceea ce simt, și știu cu toată ființa, atât de intens și de necontestat de niciun gând, de niciun scenariu, este că mor.
   Știu că mor. Plec...
   Mă simt ca o pâlpâire ce se stinge ușor, ușor...Simt (deși la acest nivel e un cuvânt ciudat, care se poate contopi mai degrabă cu sunt) că mă pierd, că mă îndepărtez de lumea aceasta și mă duc undeva în adâncurile ființei mele. Eu sunt însăși plecarea, ce are loc în interior, în dimensiunea interioară... Nu-mi pasă unde mă duc și cine mă așteaptă. Nu-mi pasă cât merit, dacă merit și cum.
   Nu-mi pasă pe ce treaptă a evoluției mă situez și nici dacă mă așteaptă brațele Lui Dumnezeu sau fumul cenușiu al energiilor neîmblânzite...
   Simt regret. O durere fără definiție. Nu vreau să mor...deși mă sting, și mă sting de lumea aceasta.
   Gândurile le emit fulgerător, și toate se referă la regret, și toate se referă la părerea de rău că nu-mi pot lua rămas bun, și totul e pe nepregătite, și din senin.
   Vreau să îl trezesc pe Gabi, să îi spun, dar nereușind să mișc corpul care zace pe pat ca o bucată de fier, simt și sunt durere.
   Apoi imaginea mamei mele îmi apare, și iarăși o durere fără sfârșit mă cuprinde atât cât și ce sunt, aduncându-mi un sentiment al nedreptății. Simt și gândesc că e nedrept față de mama mea, ca ea să treacă printr-o astfel de suferință, și le fel de stins rostesc:
- Mama, te rog să mă ierți...
   Durerea este atât de mare pentru că nu curg lacrimi din forma aceasta de energie, iar tot ce îmi doresc în clipa ultimă a vieții, este mai mult timp.
   Mai mult timp alături de Gabi, mai mult timp alături de ființele pe care le iubesc...mai mult timp doar pentru a mă bucura de ele așa cum sunt, pur și simplu...Mai mult timp pentru a fi alături de aceste ființe și de a mă bucura doar pentru că există, și există alături de mine.
   Nimic nu mai este important. Nu mai există neajunsuri, nu mai există dorințe legate de o situație financiară mai răsărită, nu există să-mi doresc să experimentez mai mult viața pentru a beneficia de lucruri, admirație, recunoștință, recunoaștere, sau prietenii.
   În clipa ultimă, regret viața. Regret că până în acel punct nu ajunsesem la înțelegerea sensului ei, și la bogăția adevărată a vieții- cei de lângă noi.
   O bucurie simplă pentru că sunt aici și acum, și pentru că suntem împreună.
 Nimic altceva.
   Aproape că dispar din lumea aceasta, nu înainte de a mi se da imaginea corpului meu, ca o radiografie. Și pot vedea că există ceva ce îi cauzează suferință.
   Doar eu și noaptea știm că mor, și când simt că nu mai percep deloc lumea aceasta, ceva sau Dumnezeu, mă întoarce în corp.
Încep să plâng...

Va urma...


23 de comentarii:

stefan_m spunea...

Nu trebuie sa-ti fie teama de moarte, doar asa o poti invinge. Asa cum spunea Eliade in Fragmentarium, ''Drumul spre "înţelepciune" sau spre "libertate" este un drum spre centrul fiinţei tale'', e suficient sa intelegi ce si cine esti pentru a trece peste asta. Si tot din Eliade :
''Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate.''
Aceasta teama de intuneric sau moarte fizica e doar o senzatie, o idee incoltita in mintea noastra si care constientizata ...dispare.
App de forma astrala a corpului tau...''Deasupra mea, sunt tot eu, într-o formă de abur a acestui trup. ''...probabil fiecare percepem altfel aceasta forma, eu de exemplu m-am vazut intr-o ceatza galbuie, o aura incadrata de Lumina. Totusi e greu sa descrii forma asta neavand echivalent material in lumea reala.

Corina Mihaela Roman spunea...

Așa este, Ștefan. Iar această formă o percepem diferit și de la o experiență la alta, prin depășirea treptată a fricii și creșterea nivelului de înțelegere.

Anonim spunea...

Da...si eu vad lumea cu ochii sufletului... si eu am simtit cum o caldura-lumina a intrat in corpul meu.. nu am avut decorporalizari..insa multe multe experiente frumoase.. extrag mesajele divine ce curg prin oameni...va iubesc fiinte minunate ce suntem..sa fim lumina!

Anonim spunea...

Buna Corina,
In povestirea ta spuneai ca iti cureti chakrele. Poti scrie un articol cum faci tu ? pe mine m ar interesa..
Si eu era sa ies din corp dar m am oprit la jumatate ca sa spun asa; cred ca s a intamplat asa de frica..am citit ca fara protectie sau ajutoare nu este bine sa pleci pt ca lucruri sau entitati te pot opri acolo sa te mai intorci.
Acum citind ce ai scris tu se pare ca este un motiv pt care aceste lucruri se intampla , cui se intampla etc ..nu stiu daca se va mai intampla la mine ...
Astept cu nerabdare modul de curatare a chakrelor ..cine stie ce se va intampla dupa .. O zi buna iti doresc

Corina Mihaela Roman spunea...

Nu decorporalizările sunt importante. Ci cum înflorim sub raza acestor treziri, cum ne aflăm a fi fără sfârșit, și cum decoperim Iubirea, mai presus de iubire. Mulțumim pentru iubire, sinceritate, deschidere, lumină...și îți întoarcem pe toate, infinit!

Corina Mihaela Roman spunea...

Sigur că pot scrie un articol detaliat despre cum am procedat, și absolut tot ceea ce te interesează. Îți doresc și eu o zi frumoasă, îți mulțumesc pentru Prezență, înțelegere și interes, și îți promit că în câteva zile, îți voi dărui acest articol.

Elsa spunea...

Dragă Corina,în aceea ce priveste nasterea unui copil...ai credință,că planurile lui Dumnezeu se mai schimbă câteodată.Sunt dovada vie ca ete așa:am doi copii sănătoși(fata are 21ani,baiatul are 11ani),nascuti pe cale naturală.Aceeași operație aceleași condiții,final diferit.Eu nu am scăpat de "ciopârțeală",care a fost destul de masivă. "Măcar menstruație să ai mamă că ești prea tânără(aveam doar 20 de ani),că de copii nici nu poate fi vorba cu ce-a rămas în tine"-au fost vorbele madicului ce a efectuat operatia...

Corina Mihaela Roman spunea...

Elsa, iti multumesc din suflet pentru impartasire, si pentru ca mi-ai venit astfel in sprijin, intelegand mai mult ca detasarea si increderea, fac loc miracolului sa se intample. Suntem aici unii pentru ceilalti, iar eu invat de la fiecare din voi cu deschidere, asa cum voi m-ati primit in vietile voastre.

Anonim spunea...

Draga Corina,MULTE SUFLETE sunt acum in aceast proces de trezire!E foarte bine ca impartasesti ce simti si ce vezi,multi nu o vor face din cauza conceptiilor gresite despre viata!Multumesc ca ne lasi sa traim alaturi de tine aceste experiente.Eu in stare de transa am experimentat ce tu ai facut in decorporare.E foarte placut sa vad ce multa dragoste exista totusi in noi!Si te-as ruga totusi sa incerci sa faci si un articol cu Chakrele pentru ca multi incercam si nu toti reusim!!!si sa ne explici si ceva de resiratia Yoga!
Namaste suflet lumina!!!!!!!

Corina Mihaela Roman spunea...

Hei, mă bucur că ai întâmpinat cu entuziasm și recunoaștere experiențele mele, vă mulțumesc tuturor celor care m-ați căutat și aici și pe facebook, mi-ați dat un puls și un plus de curaj și de încredere. Promit că voi scrie în seara aceasta un articol sau un capitol de carte, despre ce anume făceam eu în perioada aceea de am avut ca rezultat declanșarea decorporalizării la acel nivel. Nu sunt o expertă, și vă rog să nu vă așteptați la tehnici, explicații profesioniste. Eu am ales din ce am studiat spre înțelegere, atât cât a corespuns puterii și structurii mele de practicare, am simplificat, am ales puțin....iar în puțin am pus toată atenția și intenția mea fără nicio așteptare, doar dragostea pt Dumnezeu.

Anonim spunea...

Eu sunt

Eu sunt, dimineata ce-si rade-n lagune
Miresme dulci amare, pe-oglinzi tremurand
Masti de cristal indigo, pe-aceeasi minune
Despletesc aromele clipei, defiland

Eu sunt, miezul din zi ce umbra-ti arata
Spre-al doisprezecelea ceas, din senin suspinand
Dor greu, clar-straveziu din lacrima-mir sfanta
Sub pasi grei de pamant, izvor, lumini renascand

Eu sunt, inserarea si covorul de stele
Cu soapte pleoapa-ti apropii de vis, descantand
Rugaciuni lumanari, adormite candele
Sub trena magica a noptii, mor-vietuind



Eu sunt, nimicul ce striga in lumina
Prin taina vremilor fara spatiu, cantand
Adevarul ascuns in ochi de minciuna
Ce-si rade-n plans de cuvant destinul, pribegind

Corina Mihaela Roman spunea...

Tatăl nostru
Corina Mihaela Roman

Seninul se apropie în palme
Când lumânarea picură colostru,
Se-mpărtășesc în minte gânduri calme,
Și inima îmi strigă: Tatăl nostru...

În formă de triunghi pe fruntea albă
Frisoane de etern dezbracă geruri
Și spovedesc în plâns de șoaptă caldă:
...care ne ești, Părinte Sfânt, în ceruri,

Sfințească-se numele Tău de-a pururi, Tată,
Vie împărăția Ta în noi fără sfârșit
Și voia Ta, prin inimi să se facă
Precum în cer, în lutul dăruit.

Iar pâinea noastră- hrana gurii sfinte,
Să ne-o dai nouă, noi s-o dăruim
Prin mângieri și fapte și cuvinte,
Precum iertăm, ne iartă când greșim.

Nu ne lăsa în brațele uitării,
În dulcele ispitei ce tânjește
Prelingerea minciunii, depravării,
a nepăsării..Tu, ne izbăvește!

Împărăția, slava și puterea
Doar Ție, Doamne, toate- Ți aparțin,
Acum Îți las din mine doar tăcerea,
Pe mâine seară. Te iubesc.
Amin

Anonim spunea...

Poate ca ultima experienta este un avertisment. Poate spune ca e destul. Poate spune sa incheiati calatoriile astrale, decorporalizarea si yoga. Poate asta spune.

MIRA MIRIAM spunea...

Corina,esti o binecuvantata...Ma regasesc in multe lucruri pe care le-ai scris,am ras copios la unele fraze,parca eu le scrisesem.Imi amintesc ca si eu faceam fata la fel,imbinam frica cu gluma ca sa trec cu bine si sa nu raman cu sechele in urma experientelor.Din pacate sau din fericire,ale mele au fost horror,desprinse din filme de groaza la care nu ma uit ca imi ajung filmele de noapte.Am trecut exact prin acele lucruri oribile de care nimeni nu vrea sa auda cand se dedubleaza.Sunt actorul principal al filmelor mele gotice.La polul opus,am avut si cateva experiente frumoase care sa ma "imbuneze".Dintr-un motiv sau altul eu am intrat direct in contact cu entitati demonice,draconice,luciferice,am invatat multe,dar din sfera intunecata.M-am"specializat"pe intuneric,pentru ca atunci cand nu ai incotro inveti sa dansezi pe carbuni incinsi.Insa,Dumnezeu ma iubeste si cateodata imi trimite niste lucruri extraordinare care ma fac sa ma simt ca sunt in regula,ca nu sunt "rea"pentru ca interferez cu ei,ca toate astea au un scop.Care o fi acela,inca nu stiu...Caut.Ma simt ca si cand Doamne Doamne imi da "bobo"ca sa nu urlu prea tare si sa rezist la toate chestiile nasoale,sa le inteleg,sa iau notite si sa..Habar n-am.Deci la mine azi poate fi iad si maine rai.In aceeasi noapte pot sa visez diavoli si peste trei ore ingeri.Ma simt uneori o punte,un "hibrid"spiritual destinat sa le cunoasca pe amandoua.Sunt lumina dar experimentez intuneric.Frica? Culmea,sunt cea mai fricoasa fiinta din lume si tocmai mie sa mi se dea asa ceva! Am fost pe punctul sa o iau cu sorcova pe campii din cauza atacurilor energetice din astral si din cauza...entitatilor cu infatisari deloc magulitoare.Poate o sa scriu o carte ca si asa scriu mereu...Dar nu as vrea sa sperii lumea :))

Corina Mihaela Roman spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Corina Mihaela Roman spunea...

Da, este posibil să fie un avertisment, sau este posibil să fie chiar împlinirea unei dorințe aproape complet, pentru a răspunde cu toată ființa dacă în adevăr aștept cu nerăbdare întoarcerea Acasă sau nu. Eu consider că experiența aceasta a fost o binecuvântare, pentru că mi-a răspuns și mi-am răspuns la întrebările mele referioate la importanța vieții și a celor două lumi, și pentru că mi-a adus înțelegerea a ceea ce reprezintă viața pentru mine, și că misiunea este pe cât de modestă în simplitate, pe atât de înălțătoare- aprecierea vieții, doar pentru că se întâmplă!
Dar, cu yoga s-a terminat definitiv, pentru că nu se potrivește rezistenței și construcției mele, oricât de mult aș admira pacea din exercițiile executate de alții.
În legătură cu decorporalizările....eu nu cer decât să se facă voia Lui Dumnezeu! :)
Mira...Doamne Dumnezeule! Te rog să mă ierți dar cred că eu făceam pe mine și-n afara corpului, să experimentez așa ceva :))))))))) Glumesc, dar ești cu adevărat un suflet curajos, cu o misiune înaltă și luminoasă! Nu orice suflet se coboară acolo unde e mai multă tristețe, pentru a înțelege, pentru a vindeca necunoașterea, furia, confuzia și lacrima! Mă înclin!Scrie o carte, o carte prin care să vindeci, extrăgând din experiențele tale învățătura! Vreau să vorbim mai multe!

Corina Mihaela Roman spunea...

Deblocarea chekrelor realizată de mine:

Am extras din cartea “Manualul chakrelor” – Shalila Sharamon și B.J.Baginski, informațiile privind denumirea, blocajul, funcționalitatea, mantra, culoare, arome, pietre semiprețioase pentru fiecare chakră, toate acestea putând fi găsite gratis și cu ușurință pe google. În următoarele zile mi-am procurat pentru fiecare chakră, cu o investiție modică, aromele sub formă de uleiuri sau bețișoare parfumate, pietricele specifice fiecărei chakre, dar câteva, de bun simț, din ceea ce am putut găsi.

Dimineața spuneam/spun o rugăciune: Mă rog să primesc inspirație pentru a găsi un mod de a rezolva singură orice problemă, frământare sau confuzie în care mă aflu, folosindu-mă la maxim de abilitățile de ființă divină. Mă rog să mi se arate cea mai bună cale de a transforma situația actuală într-un exemplu creativ al plutirii divine. Mă rog din tot sufletul să fiu eliberată de toate blocajele, de stima de sine scăzută și de rușinea știută sau neștiută, și să mă asociez doar cu cea mai creativă expresie a binelui Divin în serviciul căruia mă aflu.Mă rog ca temerile mele să dispară astfel încât să pot merge mai departe cu încredere. Mă rog să fiu eliberată de orice tulburare a liniștii din viața mea. Mulțumesc. Te iubesc. Reușesc!

Fiecare zi decurgea astfel: îmi urmam programul în mod normal, doar că încercam să port la mine, culoarea chakrei pe care o curățam în acea săptămână, toată săptămâna, pe stradă urmăream culoarea, o remarcam, în buzunar,țineam pietricelele semi-prețioase. Îmi făceam timp câteva minute să citesc în fiecare zi câteva rânduri despre chakra respectivă- caracteristici, funcționare defectuoasă, funțioare armonioasă, blocajul chakrei, și încercam să înțeleg și să mă autoanalizez. (informațiile despre chakre se găsesc pe internet)

După serviciu, acasă, făceam exerciții de yoga kundalini, urmărind la laptop un videoclip de pe youtube, și anume acesta:

https://www.youtube.com/watch?v=hiWDwhQRVQg

Indiferent dacă nu îmi ieșea un exercițiu, dacă îmi era mai greu, sau făceam pauze, mergeam mai departe, conștiincios și serios.
După exercițiile de yoga, aprindeam candela, puneam uleiul parfumat sau aprindeam bețișorul cu parfum cât de cât specific chakrei (iar dacă se întâmpla să nu am, era la fel de ok), și stăteam în meditație, cu căștile pe urechi, ascultând de pe youtube mantra chakrei respective (mai târziu le-am downloadat), și anume de aici:
https://www.youtube.com/watch?annotation_id=annotation_2018084775&feature=iv&src_vid=BZR6yuCIie0&v=FOiuoRrZRwQ
Înainte de culcare, mai meditam puțin. Niciodată nu am făcut-o ca pe o obligație, ci doar cât și cum am simțit. Dacă după 3 minute se întâmpla să nu mai vreau să mai stau în meditație, mă ridicam foarte bine, cu pace și mulțumire în suflet.

Cel mai important este că pe parcursul tuturor zilelor, am manifestat o atenție și o intenție deosebite asupra acestei curățări, și atenția, intenția și lipsa așteptărilor au cântărit cel mai mult în declanșarea experiențelor.

Atenția și intenția au fost asupra curățării și atât. În meditație lăsam gândurile să se joace, și le acopeream cu gânduri mai înalte, gândind la curățarea chakrei, vizualizam curățarea, afirmam curățarea, și îi declaram iubirea mea Lui Dumnezeu.

Mihaela spunea...

Mi.a placut, ma regasesc! Eu inca doar caut, ma caut, am o neobosita framantare si aspiratie nesfarsita catre Lumina si El, catre Acasa. Numai bine iti doresc si continua sa scrii ca scrii atat de bine!

doilau spunea...

Foarte tare!!!!!!!!!!!!!!!!

Dimofte Nicoleta spunea...

Impresionant. Mi s-a făcut pielea de găină de câteva ori citind experiențele tale. Mă bucur pentru tine. Mulțumesc pentru impartasire

Corina Mihaela Roman spunea...

Multumesc mult, Mihaela! Cunosc framantarea ta. Ramai ambitioasa si scrie si tu! :) te imbratisez

Corina Mihaela Roman spunea...

Multumesc mult. Ma bucur ca v-a placut :)

Corina Mihaela Roman spunea...

Si eu iti multumesc, Nicoleta. Nu exista deosebire intre noi. Crede in tine!